Jurnalistul a murit

Au trecut doi ani de când nu mai sunt “presar”, deci mă pot lăuda că am fost şi jurnalist, în viaţa asta. Nu-mi doresc să lovesc în breasla respectivă, mai ales că mi-am dorit atât de mult să lucrez printre ei şi cei 10 ani petrecuţi în radio au fost absolut senzaţionali. Şi aş mai face radio încă 50 de ani, dacă nu ar fi salariile aşa cum sunt. Dar deja intru prea repede în materie …

Cine este jurnalistul ăsta?

Jurnalistul este un nebun, un idealist, un harnic. Este omul care se trezeşte la 2 noaptea şi pleacă pe teren la o arestare, care se fereşte de gloanţe prin diverse teatre de război, este cel care suportă ploaia şi mirosul de leş la câte o inundaţie catastrofală, este cel care înghite fumul gros la un incendiu sau relatează şocat de la triajul vreunui spital, văzând, nici el nu ştie a câta oară, cum mor oameni în faţa sa.

Îl ştim cu toţii, are un carneţel permanent la el, eternul reportofon şi o întrebare indiscretă, care scurmă în tonele de platitudini prin care un “împricinat” încearcă să-şi ascundă mizeriile. Simte mirosul de ştire proaspătă şi urmăreşte un fir de informaţie mai ceva decât un copoi. Iar scriitura îi este măiastră sau ştirile pe care le oferă aşteptate cu sufletul la gură din oră în oră (sau cum o fi planul la postul de radio-tv).

Cine este cu adevărat jurnalistul acesta?

Un plictisit. Un sictirit de toate. Stă la pauze de ţigară interminabile, e nemulţumit de salariul de mizerie, este timorat de prea multe şuturi în dinţi. Pentru că vremea aia, a jurnalistului care aducea dreptatea în faţa tuturor, s-a cam dus. Jurnalistul acesta nu îndrăzneşte, pentru că mereu este apostrofat.

Diverşii clienţi ai redacţiei sau postului de radio-tv au impresia că, dacă au cumpărat ceva spaţiu publicitar au şi dreptul la primul născut al fiecărui angajat. Aşa că, la puţin timp după ce s-a jucat de-a “investigatorul” a fost deja chemat în mod repetat în biroul şefului. “Vezi că X ne-a aranjat treaba cu licenţa de emisie. Doar nu eşti cretin să loveşti în el”. “Vezi că Y face reclamă la noi de 10.000 de euro pe lună. El îţi plăteşte salariul”. “Vezi că Z e de la PSD. Ştii că noi cu ei ţinem”.

Nu ajung literele din alfabet pentru toţi igrecii şi zeţii care au drept asupra politicii editoriale, doar pentru că trebuie să fii nebun ca patron de studio să te pui rău cu ei. Cu mafia nu te joci. O şicană aici, retragerea unui contract de publicitate dincolo şi ţi-ai pus redacţia în bot.

Orice puştan plin de idealuri şi cu speranţe că va schimba lumea, va avea o puternică modificare de suflu după primele şedinţe cu “şefu”. Pentru ce? Pentru un salariu de rahat? Merită să-ţi urci în cap toată “ştăbimea”? Nu-i mai uşor să spui săru’mâna şi să te faci că scrii ştiri?

Că tot vorbim de scrisul ştirilor …

Din nou idealurile de pe vremuri mergeau pe imaginea jurnalistului prezent peste tot, cu ştiri extra-proaspete, de te întrebai de multe ori dacă mai doarme sau dacă are familie. Nu doarme, decât pe apucate, familia e mereu pe locul doi, de parcă ar fi devenit medic de Urgenţe, nu om de presă.

Asta era o dată. Acum jurnalistul vine la birou şi aşteaptă fluxul de la MediaFax, RomPres şi NewsIn. Sau ce s-o mai purta zilele astea. Eventual un site mai de pe dincolo, mai de pe la noi, poate chiar şi un blog, pentru cei chiar disperaţi. Situri naţionale de ştiri, situri locale, chestii din astea. Mai un telefon la vreun coleg de prin altă redacţie, poate ăla a mers la evenimentul pe care teoretic trebuie să-l “acopere” şi jurnalistul nostru. O mână o spală pe cealaltă, sunt de multe ori oameni ce au lucrat prin diverse redacţii, se ajută.

Sunt oameni plătiţi la normă, plătiţi prost, cu familii şi probleme. Majoritatea au trecut de 20 de ani, perioada aia tâmpită când mănânci jar pentru toţi, doar să te afirmi. Că tragi mâţa de coadă 5-6 ore la redacţie şi redactezi o ştire de pe flux sau îţi rupi gâtul pe teren, cam tot rahatul ăla este ..

Că tot vorbim de lucruri mirositoare .. ajungem la bani

În afară de Bucureşti, munca în presă este PROST PLĂTITĂ. Punct. Primul meu salariu de om de radio a fost de cam 100 de dolari. Cu emisiunile de duminică, plătite 200%, era destul de OK. Aveam şi eu 2 decenii de viaţă, eram plină de avânt, era visul vieţii mele. Aveam colegi şi şefi simpatici, era o muncă frumoasă (încă sunt de părere că munca în presă este excepţională), nu aveam nevoi extra.

Am prins şi salarii  mai bune şi mai proaste. Am decis să las în urmă viaţa de radio, când ultimul salariu ce mi s-a oferit era de 900 de lei, aproape jumate din cel cu care mi-am încheiat cariera (1700). Da, ăla a fost un salariu bun, dar, dacă s-a închis staţia locală, asta este .. Cunosc oameni care au câştigat şi mai puţin pe chiar mai multă muncă. La ziare e chiar mai tragic. La postul “naţional” de radio, studioul local, se lucrează pe “colaborare” şi după ani de salahorie pe 200-300 de lei poate ajungi redactor plin. POATE. Dacă ai loc de fosilele ce nu s-ar da la o parte, că doar nu e treaba lor că nu se mai face radio ca în ’70.

Cunosc personal un şef de staţie celebru în zonă pentru dragostea faţă de prospături. Nu, nu-l acuz pe om că face prostii cu angajatele (deşi erau şi zvonuri din astea), dar toată lumea ştia că dă salarii incredibil de proaste. Angaja în general puştimea fără experienţă, îi muncea 12-14 ore pe zi pe salarii jegoase şi plecau ăia după o perioadă, când făceau ceva experienţă şi căscau ochii în jur.

Calitatea emisiunilor a fost mereu slabă, pentru că nu poţi cere chestii nemaipomenite unor oameni care câştigă mai puţin decât portarul sau femeia de serviciu.

Majoritatea colegilor mei aveau şi alt job pe lângă radio. Câţiva ne-am deschis firme de diverse, să mai facem un ban. Cât sunt de implicaţi oamenii ai căror zi de lucru înseamnă două locuri de muncă? Io zic că nu prea, dar soluţii nu prea sunt, decât ori să mori de foame, ori să pleci de tot, aşa cum am făcut unii.

Jurnalistul, aşa cum îl ştim noi, nu mai este

Jurnalistul ăla ideal nu mai este. A fost înlocuit cu oameni “tociţi” de restricţii şi salarii proaste. Oameni cu rate, cu familii, care s-au obişnuit cu drogul respectiv (pentru că e ca un drog) şi nu pot sau nu ştiu să facă altceva. Sunt oamenii care scriu o ştire din an în paşte, oameni care dau un copy-paste sictirit sau traduc după ureche o ştire de pe CNN. Şi la cât de prost sunt plătiţi, deja fac prea mult.

Munca în presă este ceva special. Trebuie să ai “suflu” pentru asta, ai nevoie de talent şi dedicaţie vecină cu nebunia. Este o carieră “vocaţională” cum puţine altele sunt. Vei sacrifica viaţă de familie şi linişte de dragul cititorilor/ascultătorilor/telespectatorilor tăi. Vei veni la redacţie cu mintea agitată de idei şi fericit că “am aşa o ştire bună”. Sau o idee de muzică pentru emisiune. Pentru că nu vei înceta să te gândeşti la oamenii care îţi consumă ideile nici când dormi sau mergi pe stradă. Şi ai o mare satisfacţie, când ştii că ai făcut ceva bun.

Măcar în teorie ..

Nu poţi cere unui om dedicaţie totală pe 200 de euro. Nu poţi cere capodopere pe un salariu idiot şi la normă. 15 ştiri pe zi. 20. Câte se mai cer, că nici eu nu mai ştiu. Nu poţi cere unui om să susţină 4 ore de emisie pe zi pe muzical de pildă şi să fie mereu “fresh”, în condiţiile în care în staţiile locale ăla şi centrează şi dă cu capul. Un mod civilizat de a face media înseamnă să ai ECHIPE de oameni care fac terenul, care redactează ştiri, care fac tehnic şi vorbesc. În realitate însă (iar vorbesc de provincie) un singur om le face pe toate. E secretară, om de tehnic, ştirist. Aleargă după o ştire, o redactează dintr-un suflu şi o citeşte, de multe ori nerumegată pe post. Pentru că iar ţine locul a 4 persoane.

Nu sunt bani, nu sunt reclame, nu sunt salarii. Din idealiştii ăia au rămas doar puţini. Jurnalistul în general este un tip fără prea mult chef, care ştie că este plătit prost şi nu-şi rupe spinarea mai mult. Mai există “vârfuri” aşa cum este normal. Oameni care ne fac să scriem jurnalist cu J. Ori sunt într-un fel cooptaţi în conducere, încât să lucreze pe salarii de bun simţ, ori mai rezistă din inerţie sau din dragoste pentru “meseria” lor. Pentru care încă fac sacrificii. Dar sunt puţini, pe mulţi i-a “nivelat” scârba sau au ieşit de tot din horă.

Se mai poate face totuşi ceva?

Probabil. Ţineţi ce cei câţiva oameni de calitate pe care îi aveţi. Oferiţi-le salarii decente, nu mizerii. Lăsaţi-i să taie în carne vie. Câinele de pază al democraţiei, sau ce expresii sforăitoare se mai folosesc, trebuie să-şi ascută din nou colţii. Avem nevoie de scriitură originală şi dură. Dar nu plătită 5 lei articolul. Avem nevoie de oameni îndârjiţi, nu de cârpe consumatoare de fursecuri. Ne trebuie posturi de radio-TV care să lovească fără discriminare unde trebuie, ca atunci când trimiţi un om să ia un interviu, să nu existe reacţii de genul “ah, a venit boul de la postul x. Dă-l dracu’. Pune-i ceva într-o plasă.”

O presă dură nu poate fi ignorată. Ar trebui să se termine cu “fripturile” şi să se pună punctul pe i. Foarte rar am auzit NUME de firme menţionate în ştiri. “La un super-market timişorean s-au găsit rahaţi în zahăr.” (şi nu vorbim de specialităţi turceşti). “La un fast-food din Timişoara un client a găsit un şobolan în mâncare”. Păi spune fratele meu că e 3F. Sau care va mai fi.

Anul trecut de pildă, chiar prin martie, am urmărit câteva ştiri la TV. Nu ştiu ce post. ABC, NBC, sfântul îşi mai aduce aminte. Era vorba despre un magazin de pe 5th Avenue ce nu a plătit salarii de 30 de zile, când contractul “spunea” că se plătesc din 2 în 2 săptămâni. Păi filmare în magazin, de pe stradă, interviu cu angajaţii etc. Nu “un magazin de pe 5th Avenue”. Şi, pentru cei care nu ştiu, pe strada aia nu au magazin orice sărăntoci. I-a picat prost patronului “reclama”? Oh, da. Aş avea respect pentru postul respectiv de televiziune? Absolut.

Ar trebui învăţaţi “baronii” locali că presa e una şi treaba lor e alta. Şi când o zbanghesc în treaba lor, presa ar cam trebuie să fie pe greabănul lor. Este inadmisibil ca  presarii să tacă mâlc pentru a nu lovi în “protejaţi”. Pentru asta şi patronii ar trebui să-şi crească “o pereche”, dar mulţi preferă să nu rişte. Că te întâlneşti cu X sau Y şi-ţi bate obrazul.

Ştiu că am exagerat cu “lungheţea” articolului, dar este un subiect prea aproape de sufletul meu. Timp de 10 ani am trăit totul de la extaz la agonie, am lucrat pe bani frumoşi şi salariu prost, am pornit de-a buşilea în radio la 20 de ani şi am plâns când cele 2 posturi la care am lucrat s-au închis (sau închis staţia locală). Ştiu cu ce pasiune se munceşte, atunci când nu te abrutizează atâtea neîmpliniri, ştiu cum se porneşte un asemenea proiect ştiu cât doare când se stinge. Am cunoscut nişte oameni de nota 100, am învăţat tot ce poate un copil de 20 de ani învăţa.

Aş mai face radio probabil de hobby,  mi-a fost îngrozitor de greu să mă obişnuiesc cu gândul că această carieră a visurilor mele s-a încheiat, mi-e ciudă că nu mai am un viitor în acest domeniu. Cunosc deci destule din “interior” şi pot spune fără să greşesc că PRESA NU MERGE ÎN SUS. Asta e clar. Jurnalistul acela pe care îl ştiam cu toţii nu prea mai este printre noi. Aş spune că a murit deja, ucis de mizeria şi lipsa de suport dintr-un domeniu căruia probabil i-a jertfit prea multe.

Poate mai sunt câţiva cu suflu, poate unii dintre cei care au ceva de spus se vor trezi şi vor schimba ceva. Şi nu vorbesc aici de “presari”, pentru că ei sunt prea mici. Poate mogulii, patronii de staţii sau cum s-or mai chema vor înţelege că este un business. Că un angajat bine remunerat este şi un angajat bun (dacă nu, îl schimbi), că un om nu poate face munca a 5 fără să sufere calitativ rezultatul final, că respectul ţi-l câştigi muşcând, nu lingând tălpile mai marilor zilei. Dar deh .. noi scriem pe bloguri, noi ne citim 🙂

 

IF YOU ENJOYED, PLEASE SHARE. THANK YOU IN ADVANCE.
Ramona Jar
Ramona Jar

I'm an SEO consultant, web designer and part-time tennis coach. Wife, mother, dog and cat owner (or owned). Romanian by birth, American by choice.

Articles: 1793