Filmele din seria Karate Kid sunt o mare tâmpenie. Punct. Ştiu asta, dar tot păcătuiesc, de câte ori am ocazia.
Relaţia mea cu “franciza” este de lungă durată. De când s-a proiecta la Victoria, în Timişoara, primul Karate Kid. Ăla din ’84. Nu cred că l-am văzut chiar în anul respectiv (aveam doar 6 ani), dar pe la 12 ani parcă am avut ocazia să-l văd. Şi mi-a dat toată lumea peste cap.
Am fost un copil bătăuş. Un fel de “tomboy”, după cum spun americanii. Am jucat fotbal cu băieţii, am escaladat copacii din cartier, m-am luat la trozneală cu unii şi alţii. Latura asta “belicoasă” a ajuns să se vadă pe la 6 ani şi ceva, venind bătută acasă. Al meu bunic, fie iertat, ofiţer şi ferm convins că acum are ocazia să aibă băiat în casă (în condiţiile în care tată-miu a fost un copil extrem de cuminte şi liniştit) mi-a aruncat aşa din zbor “dacă mai vii plângând că te-a bătut careva, te pocnesc şi eu. Ce tu nu ai mâini şi picioare să dai?”
Apoi de asta am avut nevoie, de permisiunea să dau înapoi. Şi slavă ălui de sus, că am dat cu vârf şi îndesat, aşa că relaţiile cu băieţii din curte s-au foarte rezolvat, că ştiau că eram una de-a lor şi că nu e OK să mă brutalizeze “ca pe fete”, că şi-o luau peste bot. Nu câştigam toate confruntările, dar pocneam cu sete şi dureros. Aşa că au urmat ani frumoşi de linişte şi pace.
Şi, într-o zi de … nu ştiu ce anotimp … am văzut şi Karate Kid. Da, abureala aia cu Pat Morita şi teleleul ăla de puşti, luat la împins vagoane de către gaşca din Cobra Kai. Devenit centură neagră după ce a lustruit maşina moşului şi i-a vopsit gardul. Doamne sfinte ce porcărie de film.
Pe vremea aia însă am înghiţit găluşca pe nemestecate şi am simţit că asta doresc. A fost momentul în care am devenit un pic de “dojo”, chiar dacă nu prevedeam ce va urma. Ai mei nu doreau să audă de asta, pentru că tată-miu a avut grijă să-şi rupă o aripă cu această ocazie, aşa că super-protectivii din familie au decis că, decât să îmi rup şi io ceva, mai bine mă lasă doar cu miorlăitul că vreau la karate.
A mai trecut ceva timp, am terminat liceul, m-am angajat şi am intrat şi la facultă. Unde, culmea culmilor, la ed. fizică aveam Karate. Acum vă las să ghiciţi ce am ales din oferta de 10-12 “sporturi” de acolo (handbal, volei, culturism, atletism, înnot etc.)
Cum eram deja om în toată firea, nimeni nu a mai zis nimic. Aşa că am testat vreo 5 anişori cum e cu caftitul ăsta şi culmea că n-am ajuns la negru, deşi zic io că m-am antrenat mai mult şi mai bine decât puştiulică ăla.
Pentru orice om cu un minim de experienţă în arte marţiale, filmul este mai SF decât Avatar sau Star Wars. Scenariul, dacă e să mergem pe “realitate” este atât de idiot, că simţi o durere în neuron pe tot parcursul filmului. Tras de păr şi plin de stereotipuri, bun doar pentru prostălăi de 11 ani ca mine, pe când am văzut primul Karate Kid.
Singura şi totuşu URIAŞA valoare a filmului este că a schimbat percepţia publicului faţă de AM. Am discutat în ultimii 8 ani cu mulţi “colegi” din România şi cam peste tot în lume (pe forumurile internaţionale) şi mulţi dintre instructorii de acum recunosc că au fost inspiraţi de film, la fel şi mulţi dintre studenţii lor. Toată lumea este de acord că scenariul e mai găunos decât o plasă de pescuit, dar A SCHIMBAT ATITUDINI şi a atras oameni spre AM. Că au rămas la Karate, că s-au dus la Kung Fu, Muay-Thai sau MMA, nu contează, cert este că destui puştani au văzut filmul şi le-a făcut poftă de caft organizat.
Este şi adevărat că a construit false expectanţe, pentru că mulţi practicanţi sunt şocaţi să realizeze că nu ajungi centură neagră în 2 luni de spălat maşini şi că drumul spre “excelenţă” e al naibii de greu şi presărat cu febre musculare, crize de nervi şi zile în care te consideri ăl mai dobitoc de pe tatami.
Oricum însă nu pot nega “valoarea” acestui film, aceea de a fi deschis apetitul multor tineri spre arte marţiale, iar pentru mulţi acesta a fost începutul unei frumoase cariere în domeniu sau doar un mod excelent de a arde nişte calorii.
Tocmai de asta am divagat atât de mult de la recenzie. Pentru a înţelege că, deşi nu urmăresc genul ăsta de filme de “bătaie” decât extrem de rar, pentru Karate Kid am o atracţie deosebită sau poate doar un anumit ataşament pentru ceva ce mie mi-a schimbat viaţa într-un mod plăcut.
Este deci clar că era vorba doar de timp, până să pun lăbuţele pe Karate Kid (2010) şi să-l iau la vizionat.
Spre deosebire de ăla din 1984 pe care îl consider io de referinţă, în noul KK avem nişte date schimbate: instructorul este altul (că Morita a cam plecat dintre noi) – Jackie Chan, iar puştiulică cel luat la caft de ăia răi este Jaden Smith, fiul lui ta’su (Will Smith) în caz că suna cunoscut numele.
Puştiulică se mută cu căţel şi purcel mama lui în “roşia” Chină, iar imersiunea în noua societate se lasă cu vânătăi şi pumni încasaţi. La fel ca ante-karateka din filmul cel vechi şi Dre Parker face “karate” după casete video şi răcneşte ca eviscerat, de câte ori execută o lovitură cu Kiai.
Dacă vă aşteptaţi la un fir narativ mai special, nu vă agitaţi, că merge aproape ca la indigo cu fostul scenariu. Că e greu să coci ceva mai special. Avem nişte incursiuni prin Oraşul Interzis şi Marele Zid, nişte imagini feerice şi în rest mult bla-bla, aşa cum îi stă bine unui film american ce copiază acţiunea altei “capodopere” de acum 3 decenii, aprox.
Avem din nou antrenamentele alea fantasmagorice. De data asta marele specialist în Kung Fu, că nu mai e Karate, trebuie să-şi dea şi să-şi pună haina de trening pe el de catraliarde de ori. Mai încolo filmul devine ceva mai realist cu exerciţiile de condiţie fizică şi tehnică, pe care unii practicanţi probabil le recunosc sub o formă sau alta.
Din fericire deci puştiulică are parte de mai mult antrenament “efectiv” decât predecesorul său.
Apare din nou “the bad guy”, ca practicant de KF la un “club” sensibil similar celor de la Cobra Kai. Există şi un turneu, doh, pentru ca linia primului film să se respecte perfect. Şi avem lovitura de final, nu mai e “tehnica cocorului”, dar tot o tehnică SF, numai bună de ridicat sala în picioare.
Nu pot spune că m-a luat pe nepregătite, pentru că ŞTIAM ce hram poartă filmul. Normal, nu este o capodoperă a cinematografiei americane, nu este nici măcar un “film deştept”. De ce a meritat însă vizionarea?
Poate pentru nişte imagini frumoase dintr-o ţară îndepărtată. Poate pentru a arăta din nou publicului “civil” frumuseţea unei arte marţiale. Poate pentru a inspira alte generaţii de puştani să lase hamburgerii şi WOW-ul şi să îşi mişte dosul, până nu este de 150 de kile, la sală. Poate pentru a deschide unor copii de azi apetitul pentru un sport (la cum se fac artele marţiale acum, putem să le spunem deja sport) frumos, cu rezultate greu de obţinut şi totuşi atât de fascinant.
La fel ca şi Karate Kid din ’84 şi cele care au urmat, noul KK va deschide unora apetitul pentru arte marţiale. Mulţi vor intra în sală, puţini vor rezista. Câţiva poate vor deveni instructori, alţii vor reveni în dojo doar pentru “distracţie”, pe unii viaţa îi va scoate de acolo. Dar cu toţii vor fi încercat măcar o dată să-şi depăşească limitele. Şi pentru asta, filmele respective merită laude.
Vizionaţi filmul, chiar dacă nu vă interesează artele marţiale. Vizionaţi-l pentru imaginile frumoase şi pentru ideea cea mai importantă: “orice călătorie, începe cu primul pas”. Primul pas care nu e niciodată frumos şi nici graţios. Primul pas pe care poate îl veţi face în genunchi, oricare ar fi domeniul ales de voi. Cu munca şi dedicaţie însă cu toţii putem câştiga “turnee” sau o “centură neagră”.
