Asa ca la 23 de ani am avut INCREDIBILUL noroc de a fi refuzata la credit imobiliar de toate bancile la care am aplicat. Pe motiv ca lucram pe colaborare pentru firme mici (inceputul freelancingului) deci nu eram angajata in sensul in care voiau ei sa fiu (adica pe salariu de 100 de milioane la firma cu minim 500 de angajati). Acum, daca as sti numele femeilor care m-au refuzat la credit, pe cuvant ca m-as duce sa le duc cate un tort si sa le multumesc.
Ametesc cand ma gandesc ca la 23 de ani eu voiam sa ma bag la credit pe 30 de ani si astfel sa-mi impusc din start viata inainte de a o incepe. Refuzandu-mi acel credit, practic banca mi-a facut cel mai mare bine pe care mi-l facuse cineva pana in momentul respectiv, chiar daca a fost un bine facut cu forta. M-a obligat sa analizez lucrurile si sa iau niste decizii.
Sper că nu se supără Moldoveanca de aşa plagiat. Citiţi tot articolul la ea, că merită.
Nu am înţeles faza asta cu ‘libertatea’ decât cam târziu. Când am văzut că poveştile lui cu ‘nu am datorii, sunt liber’, nu-s chiar poveşti. Am luat 2 credite până acum: un laptop ce m-a ţinut 5 ani (creditul a fost pe 3, cu rată fixă şi fără rahaturi: am luat jucăria pe 3900 de lei – 39 de milioane, că era încă astea, pe 30 de rate lunare) şi leasingul de maşină.
Dacă primul credit a fost chiar util, am putut lucra pe un calculator decent, deci mi-am pus ‘afacerea’ online pe picioare şi am câştigat hăt bine peste dobândă), maşina ‘merită’ doar pe ideea că, la cât de mult o conduc, o voi avea vreo 10 ani cel puţin. Aşa se mai justifică eventual ‘investiţia’. Dacă aş avea idei să o vând repede şi să tot schimb maşinile, ar fi o afacere chiar mai aiurea.
Am avut totuşi inspiraţia să aleg un credit pe 4 ani, ‘forţând’ cu o rată destul de mare. Normal, pentru că socoteala de acasă şi aia din târg nu se pupă mereu, am avut cam toate plăcerile posibile: rămas fără job, probleme cu ratele etc. Mai am de plătit 4 şi redevin LIBERĂ.
Sunt puţini oamenii care realizează ce înseamnă un asemnea contract: faptul că, oricum câştigi sau orice ai face, trebuie să dai nişte bani ÎN FIECARE LUNĂ pentru următorii x ani. Care x poate să fie 3-4 sau …
Presiunea socială nu e de neglijat. Chiar şi ‘soarele’ era privit ciudat de prietenii lui acum câţiva ani, că nu-şi face casă în afara oraşului, unde s-au adunat cam toţi. Deşi avem fiecare un apartament de la cei bătrâni, deci nu dormim chiar sub pod. Au trecut nişte ani şi acum unii dintre ei abia se târăsc de la o lună la alta. Şi-au pierdut joburile bine plătite, au copii, au probleme. Şi, colac peste pupăzoi, un credit (sau 2-3) care apasă tot mai greu.
În timp ce eu tremuram în ultimele 6 luni la job, că m-am dus pe copcă, de mă dau afară, omul meu era relaxat. Dacă merge treaba, e bine, dacă nu, se descurcă. Şi s-a întâmplat să fim ambii în poziţia de a ne schimba statutul de ‘angajat’, iar el a fost chiar cel mai relaxat. Că, neavând o groază de bani de dat lunar, e mai uşor să negociezi, ai mai mult curaj să ceri salarii sau să-ţi dai demisia, când nu te apasă datoriile şi, eventual, ai mai pus un euro la ciorap.
Alex Negrea se întreabă de ce nu au oamenii curaj să-şi ceară drepturile şi să refuze să fie ‘abuzaţi’? Păi simplu, Alex, pentru că majoritatea sunt în rahat până la nas. Au un credit cel puţi şi, dacă nu-l plătesc, pierd casa sau maşina. Când te gândeşti câte zeci de mii de lei ai dat până acum, parcă nu te încântă ideea de a rămâne la zero din nou. Pardon, la minus, că oricum vine banca peste tine să mai ceară.
Atunci şi salariul ăla tot mai de rahat, cu tot mai multe condiţii abuzive, parcă pică bine. Că te mai ţine puţin la suprafaţă. ŞTIU ce înseamnă să strângi din dinţi în faţa unui şef aiurea. Nu am avut des plăcerea, dar am prins şi perioade din astea. Ştiu ce înseamnă să ţi se ‘taie’ drepturile şi să te trezeşti cu mai multe chestii pe cap. Şi poţi accepta sau poţi pleca. Dar, când luna viitoare vine încă o rată şi oricum eşti strâns cu uşa, e cam greu să spui ‘îmi bag picioarele’.
Poate înăsprirea condiţiilor de creditare e ajutorul pe care să-l primească românii. Vorba Moldovencei, un ajutor cu forţa, dar tot un ajutor. Că poate pe unii îi va face să reconsidere situaţia şi să-şi pună marea întrebare: oare chiar nu se poate altfel?
Partea proastă este că vin Sărbătorile şi creşte din nou ‘presiunea’ să faci şi să dregi. Că trebuie petrecute ‘cum se cuvine’, chiar dacă asta înseamnă un 2012 început mai nasol decât ar trebui. În condiţiile în care multe credite au fost luate din mândrie sau pentru a ‘corespunde’ ideilor unora din jur, poate e mai bine să ne asumăm imaginea de oameni ‘naşpa’, dar să rămânem liberi pe cât posibil. Mai ales că prea repede nu va mai fi bine. Şi într-un fel înfrunţi problemele în cauză cu o salteluţă căptuşită în limita posibilităţilor şi altfel când tragi după tine nişte lanţuri mari şi grele …
PS: şi un pic de shameless self-promotion: pentru a discuta despre toate acestea (şi mai multe) vă foarte invit pe creditgreu.ro
