Dacă îi spui unui om că eşti blogger, “nu ai viaţă”. Bun, cum nu sunt decât “part time” pe sectorul ăsta, compasiunea mi se acordă pentru că “lucrez de acasă” şi vezi doamne, sunt captivă între 4 pereţi. Şi, cum prinzi la discuţii un om “normal”, cu job de salariat undeva, ţi-o baga sub preş imediat cu “vai, dar nu ai viaţă”, de parcă sunt într-o suspensie criogenică, nu om normal. Pentru că eu am muncit ca ei, dar ei încă nu muncesc ca mine, iote exemplele despre cât de în viaţă sunt:
- munca de blogger (dacă o faci “fulltime”) nu înseamnă că stai 14 ore pe zi pe blog. De obicei oamenii ăştia lucrează 2-3 ore în medie (după ce au un ritm de lucru). E clar că unii scriu un articol în 2 ore, alţii în 30 de minute, fiecare cum se pricepe. Oricum o iei, nu este muncă de 8 ore, programul normal de muncă al unui salariat.
- munca de “antreprenor” la început de drum este mai dură decât cea prestată de un “corporatist” care o arde la ţigară şi pe mess. Am făcut şi muncă de 8 to 4, am făcut şi muncă atipică de radio, ştiu despre ce vorbesc. Prima lecţie pe care o înveţi ca şi “self-employed” este că, dacă nu munceşti cu adevărat, ai pus-o festiv. Da, de 6 luni MUNCESC cu adevărat. Dacă sunt 10 ore de muncă pe zi, cam sunt 10 ore de muncă pe zi. Mai arunc un ochi pe un blog, mai fac un “relax”, dar în general trag mai mult decât înainte.
- înainte de a ne da din nou cu fundul de pământ că asta nu este viaţă, discutăm de o perioadă “fierbinte” de început. Când te pui pe picioarele tale fără bani în bancă pentru zile negre, cu un portofoliu de specialitate încă în lucru, eşti cvasi-necunoscut în domeniul respectiv. Dacă nu tragi ca boul în lunile de început, mori de foame. Pentru că, spre deosebire la munca la “patron”, unde munceşti sau o freci la rece pe un salariu, când tu îţi pui pe masă, trebuie să ai ce pune. Aşa că trebuie să scoţi bani pentru toate taxele inventate de acest minunat stat, ce susţine întreprinzătorii până la sapă de lemn, pentru cheltuielile normale (că mai mănâncă şi gura ta) şi pentru un ban deoparte.
- am spus “o perioadă”. Pentru mine a fost vorba de vreo 6 luni de tras ca animalul. Probabil încă nişte săptămâni pentru că, odată cu plecarea, nu voi mai putea munci foarte mult şi sunt încă destule chestii de acoperit. În ultimele săptămâni am ajuns la faza de ales clienţii (primesc 4-5 invitaţii pe proiect zilnic) şi mi-am mai degrevat orarul. Mi-am permis să ard gazul de pomană cam tot weekendul, pentru că n-am avut chef de muncă. Din momentul în care încep rotiţele să meargă, poţi să te bucuri şi de timpul liber pe care l-ai sacrificat o perioadă
- am urât cu pasiune ideea de “program”. Am muncit 10 ani cu program, cu discuţii de genul “ai întârziat”, chiar dacă de obicei întârzierea nu era chiar din cauză de “aiurism”. Am primit şuturi că nu eram în firma falimentară în care lucrasem o perioadă la ora 8 şi 1 minut, când venise măreţ patronul, deşi aveam un client la 6 luni. NU EXAGEREZ. Am fost obligată să vin în 3 ianuarie, în aceeaşi firmă cu zero clienţi, doar pentru ca patroana să mi-o “tragă”, de ciudă probabil că ea nu face Revelul în Munchen. M-am tocmit pentru DREPTUL meu de concediu 10 ani la rând, pentru că pica firma fără mine. Până începeam să urlu că am 21 de zile de la STAT şi că sunt rezervările făcute. M-am învoit pentru probleme de sănătate destul de rar şi în unele ocazii s-a strâmbat din nas că vezi doamne, mai sunt şi bolnavă (din nou referire la munca “normală” de la 8 la 16).
- acum nu mă mai rog de nimeni să mă lase liberă pentru a rezolva o problemă. Am călătorit de 2 ori fără să mă căciulesc pentru dreptul meu la concediu. Am făcut drum de Bucureşti la mijloc de săptămână, am revenit şi ne-am văzut de treabă apoi. Vom pleca o perioadă din ţară şi iarăşi nu mai dau cu “săru-mâna”. Plec şi gata.
- urăsc frigul cu pasiune. Nu trebuie să stau jumătate de oră să dezgheţ maşina, apoi să tremur până începe să scoată căldură. Nu se uită nimeni chiorâş că am întârziat 2 secunde. Dacă nu e vreme OK, îmi fac tura de “ozon” plimbând potăile (că de asta nu scap) şi apoi reprogramez ieşirea pentru când e mai frumos. Că de cele mai multe ori e vorba de rezolvat diverse în oraş şi nu crapă banca dacă merg mâine.
- nu mă obligă nimeni să mă trezesc la 7 (doamne, că am detestat faza asta toată tinereţea). Fac ochi pe la 9 mai nou, de obicei “răsar” în toată splendoarea la 10. Sau la 11, dacă am stat până târziu noaptea. Am o agendă plină de “to do” pe care o iau şi la budă cu mine. Acolo am deadline-urile bine notate şi orice trebuie să am în vedere.
- aştept cu drag primăvara şi vara pentru că voi putea avea mai mult program de “relax”. Este clar că nu voi munci atât de asiduu ca în decembrie-ianuarie, când oricum nu prea aveam ceva mai interesant de făcut. Ce am construit lunile astea mă va ajuta să îmi acord ceva mai mult timp pentru viaţa “personală”, că tot se tem mulţi că nu am aşa ceva.
- cu tot stresul inerent unui început într-un domeniu dur şi puternic afectat chiar şi de criza asta mirifică, nu am fost NICIODATĂ atât de fericită şi de împlinită ca acum. Am primit sprijin 100% din partea tuturor celor dragi, care mi-au înţeles nervii în unele momente şi au acceptat că sunt nişte luni în care mi-e greu şi am nevoie măcar de un “bravo, fată, mă bucur că eşti pe calea cea bună”. Am ţinut buget la sânge şi mi-am limitat enorm orice cheltuieli, care înainte erau ceva normal. Din nou, nu este o situaţie de permanenţă, a fost o măsură de “consolidare”, ce mi-a permis să fiu la zi cu plăţile şi să mai acumulez un leuţ ceva.
- avem prieteni “salariaţi” care tremură de teama zilei de mâine. Au salarii mai mici, pentru unii s-au scos sporurile, sunt stresaţi când se gândesc la ziua de mâine. Sunt “eu” acum 1 an, când ideea de a rămâne fără serviciu mă terifia. Din păcate însă faptul că ţi-e teamă de ceva nu înseamnă că nu se va întâmpla. Sunt şi oameni mulţumiţi cu locul lor de muncă şi mă bucur când îi aud povestind despre jobul lor. Le înţeleg fericirea şi rezonez, pentru că nici pentru mine viaţa de salariat nu a fost rea. Cu micile excepţii deja menţionate, a fost destul de bine.
Cred că ajungem din nou la faza aia cu respectul reciproc şi înţelegerea faptului că suntem fiecare diferiţi. Pentru mine întoarcerea în viaţa de salariat este un mare NU. Am terminat cu programul făcut de alţii, am terminat cu şuturile de multe ori nemeritate (nimeni nu are treabă cu alea pe care le primeşti pe bun motiv), cu salariul care nu e niciodată suficient şi tot ce face uneori munca “normală” neplăcută. Muncesc pentru mine, am programul pe care mi-l fac eu, toate obligaţiile şi avantajele ce vin din situaţia de “mănânci ce produci”. Sunt conştientă că am avut o şansă şi că s-a întâmplat să ştiu într-un moment cum să o “joc”.
Înţeleg deci că pentru alţii viaţa mea nu e chiar o idee bună. Pentru că le place ideea de salariu fix, un program la care să adere, “siguranţa” zilei de mâine (asta când nu te trezeşti concediat). Da, sunt încă joburi absolut frumoase, care îţi aduc bani şi stabilitate. Aceasta este realitatea unora şi o respect, aşa cum aştept să înţeleagă şi ei că pe mine altceva mă face fericită.
Nu pot să înţeleg însă “superioritatea” acelui “mda, asta nu e viaţă normală”, a angajatului care trage pe un salariu de rahat, este luat pe sus de şef cu orice ocazie, e nefericit şi simte nevoia să împuşte pe careva, de câte ori îi aminteşti de minunatul loc de muncă. Un om terminat deja de rutină, scârbit de tot ce îl înconjoară, dar care aruncă imediat pastila cu “get a life” de câte ori poate. Pentru ei este acest articol. Pentru a le scoate din minte ideea falsă că fericirea înseamnă un salariu de rahat şi un job pe care îl deteşti, dar e OK, pentru că se conformează ideei societăţii de “viaţă”.
Viaţa mea e superbă. Am independenţa dorită mereu, pasiunea şi puterea de muncă pentru a reuşi. Am trecut de un început greu şi ştiu clar care îmi este calea. Muncesc PENTRU MINE, am învăţat să mă organizez pentru a fi eficientă, m-am “educat” pentru activitatea aceasta. Am timpul meu pe care îl ocup aşa cum este necesar în momentul respectiv. Dacă nu sunteţi măcar pe jumătate atât de fericiţi cum sunt eu acum, probabil că mai e ceva de lucru. De căutat un job care să vă bucure, de rezolvat problemele de “bucătărie internă” etc. Până atunci însă cred cu tărie că nu aveţi căderea să râdeţi de alţii care şi-au rezolvat problemele.
PS: voi sunteţi fericiţi cu jobul vostru? Aţi schimba ceva?
