Am crescut alături de un fotograf. Tată-miu era pasionat de fotografie şi ca orice om prin anii ’80 nu avea card de memorie pe care să le scoată. Aşa că stăteam cu orele în camera lui întunecată ca pentru developare, respirând încântată mirosul de chimicale. Încântată că petreceam timp împreună, ascultam muzică bună şi vedeam cum mâinile lui pricepute scoteau hârtie din soluţii şi-i dădeau viaţă.
Aveam vreo 7-10 ani pe vremea aia şi pasiunea pentru fotografie totuşi nu s-a lipit de mine. Cel puţin nu pentru fotografia “clasică”. Adevărat este că nici acum, când “soarele” şi-a tras laborator şi tot insistă să-mi bag şi eu nasul, nu mă atrage deloc domeniul. Poate pentru că-s prea putoare să mai stau ore întregi să scot pozele, poate că nu mă atrage ideea de a cheltui zeci de dolari pe materiale care, ca orice “consumabile” se .. consumă, când cu banii de o tură serioasă iau un card de 16 giga, pe care tot pun şi şterg poze. Habar n-am, cert este că, deşi mirosul de chimicale îmi aduce aminte de ani demul trecuţi şi de un om foarte drag, totuşi nu mă atrage atât de mult încât să-mi doresc să mă dezvolt pe zona asta.
Primul aparat foto digital l-am primit cadou chiar de la iubi, pe vremea pe când nu ştiam că va fi chiar el ăla pe care să-l toc mărunt la creieri atâţia ani deja. A fost un cadou neaşteptat şi deosebit de preţios. L-am folosit împreună, pentru că nu aveam nebunia să pozez ca turbata orice, am mai schimbat în timp ceva “săpuniere”, ajungând acum 3 ani să avem fiecare una personală. Odată ajunşi în Croaţia, am început şi eu să-mi doresc să fac tot mai multe poze. Plus nişte incursiuni prin Germania şi gata .. sămânţa a fost … semănată.
Nu poţi ajunge în asemenea locuri frumoase, cum este Dubrovnik, să nu faci măcar câteva sute de poze.
Anul trecut am venit în New York pregătiţi. Iubirea cu un Panasonic Lumix FZ50 pe care “nebun să fii să-l cari după tine”. Eu cu un Coolpix abia lansat de Nikon, din ăla de încăpea în buzunarul de la blugi. De la blugii mei, care de obicei îs foarte strâmţi şi cu buzunare mici. Deci o plăcere să-l cari, spre deosebire de kilul de aparat pe care-l trambala iubirea după el.
Şi m-am lecuit de “săpuniere” forever. Primele poze făcute în Manhattan, aproape de Chrysler, au fost sinistre. Deci proaste cu P mare, cum în viaţa mea nu am văzut sau făcut. Nu era vorba de încadrare proastă, nu era vorba că nu-s în stare să apăs la jumătate butonul să focuseze. Nu, era un ştift ordinar de aparat, ce şi-a băgat picioarele în pozele mele cu mare artă. Poze pe care nu le-am postat, pentru că sunt groaznice şi pe care le-am ţinut doar pentru a-mi aminti unde trebuie să mai merg o dată, dacă vreau poze normale.
Şi mi-era ciudă că aveam ocazia să mă plimb prin nişte locuri pe care le ştiam din filme doar şi rahatul ăla de aparat nu coopera. Atât am mormăit, până bietul om mi-a dat pe mână Panasonicul şi el şi-a luat un Olympus DSLR (620, dacă nu mă înşel).
Uite cum am ajuns eu de la un aparat cât bateria de la Lumix cu o troşcoletă de aparat de un kil şi ceva, pe care să-l car în lungile mele plimbări. Culmea, a început să-mi placă să-l am cu mine, imediat ce nu m-am mai şocat de dimensiuni. Am primit geantă pătrăţoasă pentru el, în care am loc să-l pun, intră şi camera video, că-i mică, banii, sudoku etc. Chestii organizatorice, să nu ne plictisim pe metrou.
Şi m-a tot mâncat în fund de un an să fac saltul ultim şi cel mai de sus la un aparat chiar şi mai ţeapăn. Din România am venit cu ideea că aş lua un DSLR (nici moartă nu mai car “săpuniere”), iar acum o săptămână şi ceva am făcut prin R. comanda la un Nikon D5100. Iniţial doream un D5000, dar băieţii mi-au dat pe la nas că e model vechi din 2009 deja şi teoretic, dacă tot bagi 700 de dolari pe un aparat, poate mai pui ceva şi iei chiar ultimul release. Care, aşa s-a brodit, e chiar 5100-le.
Ca doi intelectuali, nici eu şi nici R. nu am căscat ochii după confirmarea de plată şi notificarea de transport, aşa că am stat de miercuri până luni şi am tot aşteptat să vină pachetul. Care pachet nu avea cum să vină, bietul de el, că nu se finalizase comanda. Amazon nu aveau pe stoc, noi nu ne-am uitat să vedem că nu s-a făcut plata, aşa că am aşteptat ca o pensionară după banii de pensie fără niciun rezultat însă.
Luni seară am văzut amândoi ce intelectuali suntem şi R. a planificat să meargă într-un magazin să-l ia. Cum nici el nu are chiar program după cum i se arată, n-a mai apucat, aşa că miercuri am purces eu la B&H să-l iau. Am stat la o coadă de 30 de persoane ca un copil venit să-şi ia tortul de ziua lui. Naiba ştie cum s-a brodit, dar tot Manhattan-ul era la sectorul Photo. Partea bună e că la etajul respectiv sunt peste 100 de ghişee la care ai câte un nenea sau tanti să te ajute, deci a mers repede. Mi-am plătit jucăria şi m-am întors acasă cu o mutră din aia atât de zâmbăreaţă, că mă dureau deja fălcilor.
Azi l-am luat puţin la plimbare. Nu m-am jucat pe setări prea mult, am fost ca prostu’ pe auto. Sunt foarte mulţumită de el, singura problemă este că “lentila” nu este atât de cuprinzătoare ca aia de la Lumix. Acu’ e adevărat că pe aia nu o poţi schimba, aşa că trebuie să facă de toate.
Vă urc şi nişte poze de azi, plus, dacă mai aveţi chef şi nu v-a terminat povestea mea cea lungă, aş pune şi un “poll”. Mi-s curioasă câţi sunt interesaţi de o cameră foto mai ţeapănă şi câţi se folosesc bine merci de o “săpunieră”, aşa cum făceam şi eu acum câţiva ani.
Primăria din New York, vazută de foarte aproape.
“Casa” primarului. Mai am o poză din parcul de vis-a-vis ..
Felinare pe gaz ..
Steagul de onoare de la World Trade Center. Abia am apucat să fac poza că erau nişte indieni ce se tot pozau cu el. La cum îs mai tuciurii, mă amuzam că nu or fi foarte încântaţi localnicii să le vadă mutrele lângă steag.
Scări de incendiu, o chestie cu care te obişnuieşti repede, că-s cam peste tot. Uneori dau ca nuca-n perete, în alte ocazii sunt frumuşele.
“La micuţul” în traducere foarte liberă. La cât de mică e căsuţa, merge numele ca “uns”.
Fanteziile mele cu diverse chestii care se reflectă prin gamuri … unii au republică ..
.. iar alţii au nevoie de îmbărbătare …
Dacă tot eram în Tribeca şi am dat de vitrina asta, m-am pozat şi eu.
Un copac înflorit .. m-am întins să fac poza şi am apăsat ca prostul pe buton, după o minimală încadrare .. cum poţi încadra la juma’ de metru, când eşti şi miop pe deasupra ..
Cam astea-s câteva din pozele făcute de Niki al meu.
Acu’ să mai şi votăm ..
[poll id=”30″]
