Asistenţa medicală în România costă (de fapt costă peste tot). Avem încă spitale jegoase şi unii medici de care nu ştii cum să te fereşti. Să te “cauţi” preventiv costă timp si poate chiar bani (nu mai ştiu ce şi cum se acoperă din CAS). Există clar varianta clinicilor private pe care tot mai mulţi o luăm în vedere pentru că, în ciuda costurilor mai mari, beneficiezi totuşi de un tratament decent.
Asta când nu o dau ei în bară (ex. Neuromed de pe Rebreanu, Timişoara, care l-au diagnosticat pe “soare” cu nuş’ ce fractură în zona cotului, umflat el, cotul, dar fără dureri. S-a dus omul la ortopedie, pregătit deja pentru gips sau chiar operaţie că doar nu te joci cu fractura. S-a mirat bietul medic vreo 5 minute că unde soarele lui a văzut medicul de la Neuromed fractura? Era o bursită pe care deja o tratează şi pare-se că merge bine.)
Şi totuşi nu mergem la doctor, decât când e nasol. Ultima “verificare” serioasă pe care am făcut-o a fost acum 7 ani, când am revenit la un post de radio şi ne-au trimis la “medicina muncii” de ne-au “căutat” cum trebuie. Am făcut EKG, teste de vedere, auz, sânge, chiar şi psiho.
Sunt mândră de mine? Nu. Sunt doar încă o inconştientă care are pretenţia că va fi nemuritoare şi că nu are nimic, dacă nu o doare nimic. Nu?
Şi nimic bun nu iese din asta.
În urmă cu vreo 2-3 ani prietenul nostru apropiat a început să acuze nişte dureri de spate. Era muncitor şi bănuia că şi-a “smintit” ceva cu munca fizică. Era obişnuit cu febră musculară, întinderi etc., aşa că nu a dat importanţă fenomenului. După nişte luni observam cu toţii că merge la “pipilică” prea des. Din nou a ales să ignore problema, mai ales că nu avea chef să piardă timp la medici cu tot felul de consulturi. Nu mai durea atât de tare, bănuia deci că problemele cu spinarea s-au rezolvat. Că doar omul modern are probleme cu “şalele”, de ce să ne stresăm.
A avut decese pe linie directă în familie din cauza a ceea ce se cheamă neoplasm renal. La el l-au descoperit când o tumoră i-a atins coloana şi a paralizat de la piept în jos. Cancerul era într-un stadiu atât de avansat încât familia nu a putut decât să îl vegheze până la final. A murit la doar 48 de ani.
În urmă cu 2 luni, la o ecografie mamară făcută pentru că am “simţit” ceva, am avut rezultate “neplăcute”. Mai multe “virgule” după cum glumeam eu. Mărimea “virgulelor” ne-a făcut pe toţi să punem şi răul înainte. Bunicul meu a murit de cancer de colon, bunica a avut cancer mamar şi i-a supravieţuit. Cât de plăcut este să te gândeşti la 30 de ani că poate ai cancer? Nemaipomenit.
Partea pozitivă este că biopsia a ieşit bine. Ştiam asta pentru că citisem zeci de articole despre subiect, am studiat fotografii de la alte ecografii, m-am informat cât mai bine, pentru că doream să fiu pregătită. În momentul în care în seringă începea să apară conţinutul nedorit, am ştiut că nu este cancer.
Urmează examene endocrinologice şi clar invitaţia tuturor de a pune la “copt” vreun bebe, că asta mă va regla. Am scăpat ieftin.
În urmă cu 5 ani încă mai prestam karate. Făceam şi antrenamente de Judo şi exersam căderi laterale. Normal că, deşteaptă cum sunt, am reuşit să pic de câteva ori ca sacul pe coaste. Ştiţi cum doare. Peste ceva timp au început nişte dureri în partea dreaptă. Imediat sub coaste, deşi uneori aveam impresia că alea de jos sunt şi ele cuprinse de durerea în cauză. Am avut nişte zile în care nici nu am putut mişca normal de dureri.
Ştiind că am comis-o la antre şi bănuind cu toţii că mi-am “junghit” ceva la spate, am mers numai pe varianta ortopedică. Pentru că, nu-i aşa, n-am avut în viaţa mea probleme cu rinichii şi nici nu doream să fac un consult “inutil”. Am făcut şi nişte şedinţe de fizioterapie care, culmea, mi-au scăzut durerile. Peste 6 luni reveneam în dojo destul de plouată, încă mai “simţeam” spatele, dar puteam mişca deja OK.
Joi noapte au reînceput durerile alea de spate, de nu am putut să dorm. Diferenţa de data asta o făceau o anumită “aplecare” spre făcut pipi din oră în oră şi o durere puternică şi în zona abdominală. Dimineaţa mă întâlneam cu iubi şi eram cocoşată de durere. A crezut că este o apendicită. Un simplu “eco” ne-a demonstrat că bănuiala mea că nu e totuşi apendicită nu a fost chiar proastă. Situaţia era însă. Am o piatră frumoasă şi sănătoasă de 1cm jumate. Cum s-a făcut atât? Simplu, pentru că am fost suficient de idioată acum nişte ani să nu iau în vedere şi alte opţiuni. Cum era dacă o descopeream atunci? Cuget că mai “moale” decât este situaţia mea acum.
Din toate poveştile astea rezultă o chestie. Că, oricât de “ipohondru” pare, e chiar indicat să ne “căutăm” de sănătate înainte de a fi prea târziu. Aşa descoperim problemle dentare, înainte de a rămâne cu proteză totală la 50 de ani, descoperim chiar câte o tumoră pe când se poate lupta şi şansele de a supravieţui sunt URIAŞE. Ne descoperim “pietre” când poate sunt doar “nisip” şi orice probleme de inimă înainte de a muri de infarct în faţa familiei.
Costă şmecheria asta timp şi poate bani. Ni se pare inutil să mergem şi să zică nenea doctorul “domnişoară, ovarele dvs. sunt impecabile, uterul arată ca în revistă” sau orice alt mod de a oferi vestea bună că eşti sănătos tun. Mi se părea ciudat acum 7 ani să fac EKG, eu dama de 24 de ani perfect sănătoasă. Am aflat că, întradevăr, “herţul” merge cum trebuie. Plămânii erau “curaţi” şi sănătoşi, sângele nu conţinea nimic “suspect”. Auzeam bine, vedeam relativ OK (ceva miopie mică tot am), chiar şi testul psiho a dovedit că, deşi nu pare, nu sufăr de nimic suspect.
Ar fi cazul să încep un bun obicei. De a face lista de “căutări” şi a şti la orice oră cum stau cu sănătatea. Să văd orice potenţială afecţiune înainte să ajung să pierd nopţi gândindu-mă cum să ies dintr-un rahat în care m-am băgat sigură crezând că mai am 17 ani.
Voi cât de des vă luaţi sănătatea în serios? Care sunt “zonele” pe care le aveţi mai des în vedere?
