Stă dojo azi după-amiază la soare, că tot suntem la program intensiv de ultraviolete în Golful Mexic. Soarele şi restul “echipei” erau în apă, eu stăteam trântită ca o goangă cu burta la soare şi un sudoku sub nas. Stau aşa lejer, simţind pişcături unde m-a tot ars soarele (să-l ia mama gaia de spray “anti-solar” că ne-a lăsat dungi ca la zebre) şi aud dintr-o dată un glas suav: “what’s your name” ..
Ignor iniţial vocea, se repetă întrebarea. Arunc un ochi peste hârtiile mele cu pătrăţele. În faţa mea stă un puştiulică înalt şi slăbănog. Ceva mai fript decât noi, cu ochi verzi şi freză de “emo”, plus nelipsiţii pantaloni de plajă, la jumatea fundului. Din fericire are şi nişte chiloţi pe el, deci nu delectează întreaga plajă cu “crăpătura” lui. Pare spălăţel şi destul de simpăticuţ.
Îi zic cum mă cheamă, după care mestecă şi el numele personal în “dulşele” glas de sudist. Pentru un vorbitor de “americană” normală, ce zice el sună ca vorbele unui moldovean pentru unul din Banat de pildă. Adică uşor comic.
Următoarea întrebare e şi mai serioasă “what you’re doing tonight?”
Deci da. Puştiulică era interesat să găsească ceva de făcut noaptea asta, de preferat cu o femeie, că de unul singur cuget că n-are farmec. I-am răspuns că e foarte posibil să dorm dusă, că mâine avem de condus până în Alabama şi apoi în Georgia, pentru a lua următoarea zi avionul spre New York. Probabil faptul că am folosit “we” l-a făcut să se cugete că ori folosesc pluralul seniorial, ori chiar am “coadă”.
I-am spus că prietenii mei sunt în apă, l-am arătat pe “soare”, să înţeleagă că sunt luată şi l-am întrebat ce vârstă are. Că nu-i dădeam mai mult de 16 ani. Se pare că nu era chiar minor româneşte vorbind, avea 19 ani. A făcut o mutră lungă când a aflat că am 33 de ani. S-a ridicat de pe cearsaful de lângă mine, nu înainte de a-mi spune că i-a făcut plăcere să mă cunoască. Am dat mâna bărbăteşte şi l-am privit amuzată cum îşi duce corpul lung şi nădragii la jumătatea fundului spre zona în care se umplea de ultraviolete.
Asta era mutra mea exagerat de amuzată, în timp ce păşeam spre malul gârlei să-i povestesc lui iubi că era cât pe ce să mă piardă. Se pare că mi-am pierdut pătrăţelele de pe burdihan, pe care le posedam pe vremurile practicatului de caftangeală. Meniul de aici din ObamaLand chiar nu ajută.
