Arhi bagă sport la greu de nişte zile şi simte schimbarile. I-am citit articolul si mi s-a făcut dor şi mie de zilele alea. De antrenamente dure, de veneam cu “izmenele” ude şi abia mă ţineam pe picioare, de sutele de abdomene şi lovituri de picior, de seriile de kumite şi kata, de comenzile instructorilor şi de spaima din privirile unor studenţi, când mă apropiam de ei să le arăt cum se loveşte cu pumnul şi trebuia mereu să le explic că nu am niciun interes să îi pocesc, că le demonstrez tehnica fără să simtă. Şi după nişte lovituri din alea doar demonstrative, care ating uşor corpul, se relaxau şi erau dispuşi să studieze cu atenţie cum se învârte pumnul şi se bagă şoldul.
O … vremuri …
Erau perioade de antrenamente serioase cu trupa de performanţă. Cum m-am apucat târziu de asta (la 23 de ani), trecusem de vârsta la care să mă impresioneze o medalie de pleu şi o diplomă, plus că pentru o participare la competiţii scoţi bani frumoşi. Bani nu prea aveam, chef nici atât. Aşa că mă antrenam cot la cot cu trupeţii noştri de competiţie, dar nu mergeam acolo ..
Antrenamentele erau îngrozitor de dure, mai ales în vremurile astea ale noastre, când ne speriem de fugit 100 de metri după tramvai sau de urcat până la etajul 2 pe picioarele din dotare. Instructorii trăgeau de noi cât puteau. Ei înşişi sportivi de mare performanţă la viaţa lor, obişnuiţi cu antrenamente şi mai dure decât ale noastre. Noi, nişte pipiţe de studenţi şi elevi cu Bruce Lee în cap şi chef de muncă ioc.
Au fost nişte ani incredibili. Cu efort care acum mă sperie, cu examene de grad la care aproape că leşinai (la albastru a venit şi soţia unui coleg de la radio; băiatul ei dădea de galben parcă. Şi m-a văzut în cel hal eram după juma’ de oră de frecat; am avut şi ghinionul să fiu singura care dădea de albastru, aşa că n-am avut nicio secundă de odihnă. Serii de kihon – lovituri în ordinea dată, încă glumeam că trebuie să scot carneţelul să le notez – câte 5 la pas, te întorci şi o iei de la capăt, câteva serii tot mai complicate ca şi secvenţe de tehnici, apoi 3 meciuri de kumite cu 3 oponenţi clar odihniţi. Normal că a trebuit să dau pe ei, că picam dacă nu luptam. Finalul apoteotic a fost kata – Heian Godan parcă – în momentul în care mă “dedublasem”. De respirat nu ştiu cum mai respiram, nu vedeam nimic în faţa nasului, auzeam doar comanda şi prestam cât de puternic puteam, deşi trecusem şi de faza de dureri musculare şi de tot … Maşină de cusut ..
Am luat examenul ăla sub privirile şocate ale audienţei. Aveam cred o privire din aia de maniac şi abia mă ţineam pe picioare. Soţia colegului era aproape în lacrimi. Nu a mai venit niciodată la un examen de grad la noi, că îi era teamă că nu o ţine “herţul” să vadă aşa ceva.
Normal că la 3-4 minute de la terminarea “examului” am revenit aproape la normal, respiraţia s-a liniştit şi am mai tras şi un antrenament de 2 ore, că nu doreau şmecherii să ne spună ce şi cum decât la final. Normal că şi modul în care te antrenai conta, aşa că am tras ca proştii încă 2 ore.
Privirile şocate ale oamenilor “civili” ne dădeau de înţeles că nu suntem “normali”. Că efortul depus la noi era peste medie, deşi pentru un student de 3-4 ani un antrenament care ar duce în spital un “novice” era o chestie la ordinea zilei. Dacă faci asta măcar de 2 ori pe săptămână (noi făceam antre de 4 ori, chiar şi de 5 ori într-o perioadă), efortul ţi se pare mic, pentru că şi organismul răspunde deja altfel.
Senzaţia însă de plăcere pe care o ai după un antre din ăsta merită tot efortul .. aşa de agili şi de tonici ne simţeam, de parcă toate greutăţile vieţii erau nişte glume. Bune endorfinele astea.
Vă spuneam că mi-e dor … de antrenorii mei,nişte oameni de nota 100. Cu răbdare faţă de o scândură rigidă, căreia i-au trebuit 6 luni să coboare în “sfoară” sau să lovească la nivelul capului … cu piciorul of course, care aproape dădea să moară după terminarea încălzirii şi care mereu se accidenta. Mi-au repetat de mii de ori că “practice makes perfect” şi că voi “creşte”. Şi am crescut … în condiţie fizică, rapiditate, tehnică. Şi mi-a plăcut să ştiu că nu mai sunt chiar ăl mai prost om din sală.
Mi-e dor de colegi, unii dintre foarte puţinii oameni cărora le-aş permite să “ţintească” deşteptul meu cap cu piciorul, ştiind că au un control al tehnicii excelent şi că nu îmi vor zdruncina “aichiuul”. Sau să îmi “secere” piciorul sau chiar să mă arunce peste şold. Făceam ture de “sparring” cu mănuşi pe mâini şi râdeam ca proştii, când ajungeam în cine ştie ce “clinci” mai ciudat. Şi spuneam cu bucurie “mamă, ce m-ai prins aici, bună lovitură”, încântaţi de o tehnică bună ce a “aterizat” chiar şi pe noi. Nu conta că o luam în freză poate, conta că s-a aplicat o tehnică mişto şi aveam aşa satisfacţii “estetice” uneori …
Am legat prietenii cu oameni de mare calitate, acolo unde nu conta ce maşină conduci (dacă aveai aşa ceva), nici dacă ai un karategi de firmă sau o zdreanţă primită cadou. Nu conta nici măcar că erai o urâtă slabă sau un grăsun ieşit din formă. Conta părerea instructorilor şi atitudinea din dojo. Conta abilitatea şi tehnica. Alea erau valorile. Stăteam cu gura căscată să vedem “negrele” cum fac kata ca nişte zei sau cum fac serii de kumite. Spectacol, frate. Şi se pocneau şi zburau picioare şi braţe ca la nebuni … totul însă cu grijă faţă de partener şi respect.
Şi minutele alea de după antrenament, când prindeam sala goală măcar 1 sfert de oră. Şi mai scoteam o tură mănuşile pentru nişte caft lejer sau făceam cu fetele mele începătoare kata, pentru a le învăţa cum să coboare în poziţie, cum să aibă forţă etc. Eram ca “mother goose” pentru ele, că aveam ceva ani în plus şi mereu mi-a plăcut să îi învăţ pe alţii.
Satisfacţiile mari erau când luam câte o centură, pentru care examenele erau criminale. Ştiu că fetele mele, mai ales la primele examene, erau terifiate. Am avut câteva care spuneau că nu mai dau, atât de speriate erau. Şi le ameninţam că le bat de le sună apa în cap, dacă nu ies în linie pentru examinare. Eram deci bună şi de “baba oarba”, că mă credeau pe cuvânt. Şi după ce luau centura superioară, ieşeam la un suc, pentru sărbătoririle bine meritate.
S-au pierdut în anii ăştia oameni pe “drum”. Eu am o pauză deja de 2 ani, am instructoare care au plecat definitiv în UK sau Canada şi mi-e dor de ele de mor. Nişte tipe de nota 10. Şi din colegii de antrenamente s-au mai lăsat, alţii au crescut în grad încât au dojo-ul lor, vin oameni noi şi unii vechi se duc.
Constantele au rămas sala şi instructorii, care încă mai cred în eleganţa acestei arte marţiale. Şi care sunt acolo, în locul nostru ştiut. Şi ne aşteaptă pe noi, rătăcitorii prin viaţă, să ne adunăm minţile şi poate să ne facem timp pentru ceva ce iubim atât de mult …
