Ploua in Timisoara. Intuneric si frig (culmea) desi ieri simteam ca ametesc de caldura. Mi-am sters contul de pe un server Travian si am facut altul. Tot imi spun ca trebuie sa ma abtin, dar macar am indei pentru Travian Tips. N-am mai scris de mult timp acolo … Am pus un banner nou si am pus un link proaspat in blogroll. As mai cumpara un skin de wordpress, dar e scump. 100 de dolari si in Paypal cam bate vantul. Astept pana in 1, dupa aia fac iar investitii.
Vine Festivalul, ca despre asta vorbesc de saptamani intregi. Cred in acest eveniment asa cum am crezut acum cativa ani buni, cand am aflat despre el. Intr-un alt radio, la alta varsta, cu un alt statut in “staff”. De fapt nu existam acolo. Anul acesta sunt si eu “cineva” si asta ma bucura. Pentru ca pot si eu ajuta, asa cum ma pricep, un eveniment pe care il iubesc atat de mult. Ma gandesc acum la discutiile din ultimele zile cu ceilalti “stafferi”, la planurile de “bataie”, la faptul ca e probabil sa nu merg cu corsica (pentru ca voi avea alt mijloc de transport, la noptile racoroase si pline de jazz, la somnul redus ca numar de ore (va fi de lucru si e clar ca trebuie sa acoperim cat mai multe aspecte), la mancarea exceptionala de la Rascruce, la zilele in care voi cugeta mai mult in engleza si voi incerca disperata sa imi gasesc cuvintele cat mai repede, pentru a nu ma face de ras.
Ma gandesc la voluntarii care sunt gata sa “doneze” timpul lor pentru o cauza frumoasa, cei care vor deservi acest eveniment, cei care deservesc concertul lui Carreras sau orice alt eveniment pe care doresc sa il sustina. Am admirat intotdeauna tinerii acestia, care se pun la dispozitie fara sa gandeasca “eu cu ce ma aleg de aici?”
Cred ca imbatranim si ne “tocim” sentimentele deja. Avem mereu in fata ochilor un final material, o pila in plus, niste bani, benzina platita etc. Ne este greu sa ne dedicam unei cauze doar pentru ca o iubim si credem in ea. Ne gandim la ce ne “revine”, ce procent, ce plata, ce beneficii vor rasplati munca noastra.
Am pierdut pe drum energia de la 20 de ani. Dedicatia de care stim sa dam dovada atunci, dezinteresul total pentru “ce imi iese de aici” si o putere de munca de super-erou. Acum stim “cat valoreaza” timpul nostru, ne displace sa pierdem “time”, ca doar “is money”, nu ne miscam fundul daca nu ne convine ceva.
Ma uit la “pustii” astia plini de verva. Sunt tineri, destepti, frumosi (orice om bun are o anumita frumusete), proaspeti si atat de implicati. De multe ori fac o munca mai buna decat cei “experimentati” pentru ca investesc tot ce au si au mult de investit. Simt nevoia sa mute muntii din loc si de multe ori, la cat de puternici sunt cand se implica, am chiar impresia ca ar modifica relieful, daca asta ar fi uman posibil.
Ii voi vedea la festival, ii voi vedea la alte evenimente, si voi simti aceeasi admiratie amestecata cu invidie. O invidie “dragastoasa” totusi, fata de niste oameni care nu si-au pierdut inocenta si inca au puterea de a crede dezinteresat in ceva. Exista cateva ocazii (putine e drept) in care simt aceeasi nevoie de a ma implica, de a ma pune la “dispozitie”. Momentele acestea sunt foarte putine, persoanele care vad aceasta fata se pot numara pe degete, dar faptul ca exista totusi imi da speranta ca nu m-am “abrutizat” de tot. Ca jobul, firma, ratele, contractele, lipsa timpului liber, stresul nu mi-au rapit de tot “tineretea”. Ca, pe langa stampile si ordine de plata, mai pot sa spun “OK, sunt aici. Ce trebuie sa fac?” doar pentru ca iubesc ceva atat de mult.
Sunt atat de putine lucrurile in care mai cred, dar sunt cateva in care sigur voi crede inca multi ani de acum inainte.
