La 13 ani am văzut la Cerbul de Aur recitalul Sandrei. Ascultasem anterior nişte piese şi m-a lovit pur şi simplu. Îmi plăceau piesele la nebunie, devenisem fan. De ziua mea am primit de la mon pere un walkman cu casetă (ce vremuri … ) şi căşti model vechi. Cu baterii .. care se consumau repede şi trageau caseta. Rezultatul .. o lălăială imposibilă, înlocuită cu un tempo normal, după înlocuirea bateriilor. Era o praştie de walkman, dar atât de valoros pentru mine. Alături de el, ultimul album Sandra, Close to Seven.
Am avut bronşită la ceva timp după. Stăteam cu caştile pe urechi şi citeam Salut. Mi-a trecut toată boala, văzând un articol despre ea în revistă. Am cumpărat un Bravo unguresc cu 300 de lei (banii mei de buzunar pentru multe zile), pentru că era un poster de 4 pagini în mijloc.
La 14 ani am ascultat pentru prima dată Enigma. Era muzica soţului ei, normal că, aşa ca orice fan ce se respectă, trebuia să o înghit. Şi totuşi era destul de “grea” pentru un copil. Am adormit ascultând ‘side a’ de pe albumul de debut. După aia ascultam în draci, roşindu-mă chiar şi când ascultam singură, când intrau pasajele alea “gâfâite” din Mea Culpa. Bănuiam ce se întâmplă acolo, dar la vârsta aia nu ştiam mai multe.
Am reascultat piesele “idolului” din copilărie acum ceva ani şi m-a pufnit râsul. În mod normal acum trec muzica asta la “easy entertainment”, dar recunosc că mă prinde un fior de nostalgie, când ascult piesele în cauză. Aşa am descoperit eu muzica, oricât de aiurea mi se pare acum.
Am cântat ani mulţi la cor. În liceu eram vocea a treia şi cântam pe toate, de câte ori simţeam că una din “voci” sună prea slab. Am “ţeavă”, deci acopeream lejer 10 alte voci. A fost unul dintre momentele uriaşe în viaţa mea. Cântam superb (am avut o profesoară de muzică senzaţională) şi mi se ridica şi părul din nas, când auzeam cât de bine sunam. Ne-am “dispersat” din motive de “săpături” din partea altei profesoare, mai “galonată” decât a noastră, turbată că ne descurcăm atât de bine. Am plâns câteva zile bune, dar mi-am revenit. La câteva săptămâni am auzit la radio Madrigalul cântând piesa noastră favorită, pe care o cântasem şi noi destul de bine chiar în timpul activităţii .. m-a apucat din nou depresia, normal.
M-am tratat cu “Deep Purple – Child in Time” după prima despărţire. La a doua am reumegat de sute de ori “Fool’s Garden – Why Am I Sad Today“. Mă trezeam dimineaţa pe matinalul de la radio cu Van Halen sau AC/DC. Simt mereu că mă umplu de viaţă când ascult “Petula Clark – Downtown“.
Primele piese pe care am făcut “exerciţii” de mixing acum 10 ani în perioada de probă la Analog au fost “Joe Cocker – N’Oubliez Jamais” şi “Savage Garden – Break Me, Shake Me“. Nu au fost niciodată preferatele mele, dar de câte ori le ascult mă revăd cu mâinile tremurând pe mixer, încercând să fac un “fade in – fade out” decent.
Mulţi ani am difuzat “Mike and the Mechanics – The Living Years“, pentru că îmi plăcea ideea de a nu lăsa nimic nespus, pentru că nu ştii când îi pierzi pe cei dragi. După ce a murit Tata Gheorghe, deşi ştia cât l-am iubit şi nu a fost niciodată lipsă de comunicare între noi, nu am mai putut să o difuzez. Dacă mi se inserează în playlist, o şterg de acolo. Nu cred că o voi mai putea asculta vreodată.
Am făcut dragoste pe balade rock şi culmea pe Enigma (că dară de aia o fo’ făcut albumul .. sau poate mă înşel), am ascultat 3 luni doar Nightwish când fostul post de radio s-a închis şi la câteva zile după asta “soarele” a plecat pentru 10 luni pe un şantier în Germania. Timp de o lună am adormit în fiecare noapte plângând şi în toate zilele astea de depresie cruntă am ascultat Nightwish. Numai Nightwish.
Ne-am întâlnit la Munchen de Crăciun şi am petrecut 3 săptămâni împreună, până să reînceapă lucrul în Germania. Am primit atunci cadou un mp3 player superb pe care aveam, clar, Nightwish. Primăvara şi vara au trecut mai uşor, ascultam piesele şi alternam cu “Dream Theater – Space Dye Vest” sau nişte Gary Moore, plus “bluzane” de pe primul CD pe care l-am avut vreodată (o compilaţie de blues cu Buddy Guy, Stevie Ray Vaughan sau Robert Cray).
Este foarte important pentru mine să ascult muzica mea în maşină şi am un rău fizic, când aud altceva ce nu îmi place. Nu cred că poţi iubi manelele şi să fii şi un om deosebit de cult şi de sensibil. Consider că muzica pe ca o asculţi spune totul despre tine. Am o atitudine făţiş scârbită faţă de orice ştoarfă cu silicoane, care nu e în stare să cânte ceva decent. Nu mai am pretenţii de compoziţie, că intru în alte filme. Respect creatorii de muzică pentru harul pe care îl au. Sunt fericită când întâlnesc câte un muzician de valoare şi mândră că nu sunt chiar paralelă cu fenomenul.
Am pierdut ceva din auz în 10 ani de stat cu căştile “date tare” pe urechi, dar nu cred că aş putea trăi fără muzică. Mă vindecă de durere, mă bucură, îmi dă echilibru. Am muzică pentru fiecare stare şi cred din tot sufletul în mesaj şi frumuseţea liniei melodice. Ascult unele piese şi îmi amintesc clar momentele din trecut legate de ele. Unde le-am mai auzit, ce am simţit.
Am învăţat engleză scriind textele pieselor. Nu, pe vremea aia nu era internet. Aşa că ascultam Phoenix, Mondial sau Joan Baez şi apăsam “pause” pe cass până scriam versul. Şi uneori greşeam cuvintele, dar tot cântam în gura mare de pe textul meu. Ani la rând am şocat colegii de la “uzină” cu răgetele mele. Cu căştile pe urechi .. cântam în draci. Fals, normal.
Mă uit acum la clipul Maria Magdalena. Zâmbesc când îmi amintesc cum alergam de la joacă din curte, când la TVR se dădeau “selecţii muzicale” şi scria în programul Agenda că e şi Sandra. Frecau şi ei 2-3 piese în disperare, pentru mine alea 3 minute lumea se oprea. Eram un fan fericit. Acum stau pe Youtube şi pot vedea orice doresc. Am la degete sute de biografii, iar pe vremuri încropeam datele din zeci de bucăţele de articole de ziar, colecţionate cu grijă.
Pasiunea pentru Sandra s-a dus pe la 16-17 ani, când am început să accept şi altceva decât muzica ei. În facultate aveam o colegă dragă înnebunită după Celine Dion. Pe muzica ei îmi făceam eu “abdomenele”, pentru că durau destul de mult. Mi se părea ciudat cât de pasionată era şi, exact când doream să fac mişto de ea, îmi aminteam de mine. Eram la fel. Penibilă pentru cei care vedeau poate totul din exterior. Nu reget nicio clipă însă. Am iubit un artist bun-rău (destul de slab după actualele mele standarde), dar aşa am descoperit eu muzica.
Am găsit un alt clip pe Youtube. Am 14 ani din nou. Sunt transpirată. Am fugit din curte, de la joacă, pentru alea 3 minute de paradis. Şi mă bucur ca un copil ce sunt că aud o piesă care îmi bucură sufletul. Poate ascult şi Nightwish. Să îmi amintesc de nişte nopţi de durere şi de bucuria când l-am avut din nou pe el în braţe, într-o noapte de Crăciun, departe de ţară, doar noi doi.
Muzica este ceva personal.