Din seria “Dumnezeu îi ia la el pe cei pe care-i iubeşte”, azi ne delectăm cu muzica unui artist ţeapăn de tot, adorat în special de amatorii de “blues”, Stevie Ray Vaughan.
Cum l-am descoperit? Eram deja de ceva timp la radio şi încercam să recuperez toată muzica neştiută în 20 de ani. Hai să spunem că eu sunt “deşteapta” care la interviu pentru postul de redactor muzical radio spuneam că nu-mi plac decât Stairway to Heaven de la Zep şi o piesă sau două de la Deep Purple, că mă iritau ăştia că-s “răcniţi”. Partea nasoală era că nu mergeam să iau job la Kitsch FM sau Prost FM, unde nu trebuie să ştii muzică, nu de alta dar nu asta difuzezi. Eram interesată de un job la un “adult contemporary” pe care timişorenii îl ştiu ca Radio Analog.
Doamne cum s-a uitat de amuzată şefa de muzical şi viitoarea mea colegă pentru următorii 7 ani la mine. Imaginaţi-vă o mătură înaltă, îmbrăcată în cămaşă de “rocker” (îmi plăceau, culmea-i că nu adoram muzica în cauză), cu ghiozdanul pe ambii umeri, venită la “audiţii”, care spune unui om ce a halit muzică ani buni (la fel ca restul de colegi de la radio, că erau toţi enciclopedii pe 2 picioare) că e de rahat rockul, că-i prea urlat. Nuş’ ce m-a salvat, poate faptul că printre alte cretinisme debitate am spus că-mi place Joan Baez, deci era clar că oi fi ceva material, doar că-s prost informată.
Cert este că imediat după ce am început “internship-ul” acolo, am trecut să mestec muzici serioase şi să văd dacă Deep Purple, sau Uriah Heep chiar îs de rahat.
Ceea ce chiar nu sunt. Imediat ce am început să casc urechile, mi-am dat seama că rockul ăla nu-i urlătură amboulea, că oamenii ăia chiar au talent şi voce. Iar colegii mei aveau mereu un uriaş respect faţă de asemena artişti, chestie care mi i-a făcut tot mai interesanţi. Le-am acordat o şansă şi aşa am început să ascult şi altceva decât Depeche Mode şi CC Catch.
Unul dintre colegi era terminat după “bluzane”. Bun, era înnebunit după Eric Clapton, care fie vorba între noi chiar a făcut muzică mai deşteaptă decât Layla aia lălăită unplugged. Şi de la ăsta am trecut la alte combinaţii, apoi mi s-au servit BB King, John Lee Hooker, Sonny Boy Williamson etc.
Cum arhiva era plină de tot felul de CD-uri, mi-a venit şi mie pofta să cumpăr câte ceva. Din fericire nu aveam bani de aruncat pe din astea, plus că m-am prins repede că poţi stoca muzică pe comp, nu să umpli casa de discuri. Ştiu însă că am cumpărat un CD pe care scria “Black Blues”. Era o compilaţie din aia ucraineană sau alte porcării din astea “piratate” pe care erau o căruţă de bluesmani negri. Că de aia se chema aşa. Normal că deşteptul care a făcut selecţia nu s-a mai gândit că Stevie, fie-i ţărâna uşoară era supărător de alb, dar ce mai contează.
Aşa că de atunci mi-a rămas puternic în suflet muzica lui şi mă amuz de fiecare dată pe tema “culorii” lui. Pe discul în cauză, pe lângă alţi “mamuţi” ai blues-ului era şi el cu Tin Pan Alley, care zic io că-i genială.
Tin Pan Alley e chiar o zonă în NY, între 5th şi 6th Avenue, pe 28th Street. Destul de aproape de Flatiron, ceea ce mă duce cu gândul că foarte posibil am trecut ca gâsca pe acolo. Las’ că nu-i timpul pierdut. Promite Ramonica să ajungă şi acolo.
Un “hit”, Crossfire. Ceva mai uşurel decât Tin Pan Alley, asta e clar.
Revenim la treburi serioase cu The Sky Is Crying
Pentru amatorii de blues, mai sunt nişte nume interesante acolo: BB King şi Albert King.
Din seria “hitul de la miezul nopţii” nu uităm Texas Flood.
Nu vă bag pe gât toată discografia, nici nu vă plictisesc cu poveşti despre el, că există destule situri care să facă asta. Zic să încheiem cu o altă piesă dragă mie, Couldn’t Stand The Weather.
Sper ca măcar jumătate din cititorii mei care nu ştiau despre muzica lui să aibă răbdare să asculte piesele acestea. Nu este muzică facilă, dar sunt piese frumoase, iar el sigur ar fi avut şi mai multe de spus în muzică dacă mai trăia.
