R. (prietenul şi gazda noastra de aici) este în culmea bucuriei. Au făcut americanii 1-1 cu Anglia, asta după ce noi (perechea de vis, plus L. un prieten-coleg tot român) făceam ieri mişto că şi-o iau americanii peste nas, de s-a încheiat. În mijlocul glumelor idioate, ne-a venit şi nouă mintea la cap: chiar dacă luau bătaie (ceea ce nu s-a întâmplat) echipa SUA măcar s-a calificat, spre deosebire de talentaţii noştri, care stau acasă. Da, s-au calificat şi nişte ţări pe care greu le-aş găsi pe hartă, pentru că amărâţii ăia joacă fotbal nu teatru. Criza profundă în care ne adâncim uite că loveşte cam peste tot, iar fotbalul românesc este deja în criză de nişte ani buni.
Pentru că SUA nu a luat-o-n freză, L. este dator cu o ieşire la Five Guys (o hamburgerie care pare-se că îi place până şi lui Obama). Între timp însă, pentru că s-a făcut seară până au tot povestit bărbaţii ăştia, am decis să mergem undeva să mâncăm. Nu la Five Guys, că L. cumpărase deja un burger de acolo înainte de meci.
Aşa că am suit cu toţii în tancul familiei … eh, Jeep Grand Cherokee, şi am purces la căutat păpică. Toată lumea are tanc pe aici, deci nu mă mai miră că damele îs toate la volanul unui SUV. Dacă benzolul este ieftin (3 USD-galon – aprox 4 litri), compensează cu un consum care mie cel puţin îmi face vertij de-a dreptul. Deci ăia 6 la sută cât consumă trocariciul meu afară îs copiii cuminţi …
Ne-am oprit la o spălătorie auto să punem nişte aere în roata din spate dreapta. Am aflat cu mare şoc că un schimb de ulei (care include schimb de filtre si bibilit aerele din roţi) nu costă mai mult de 25 de dolari. Cu uleiul firmei, deci nu vii cu el de acasă. Iar eu, pentru o primă revizie (la care cam tot rahatul ăla s-a făcut, că maşina e nouă) am dat echivalentul a 180 de dolari la Autoglobus. Deci da, noi putem, că noi avem salarii de mii de dolari.
Bun, după ce ne-am adunat mandibulele de pe jos (eu şi M., iubi adică), am continuat călătoria către vreun restaurant ceva. Nimic foarte elegant (că poţi merge în Manhattan să laşi contravaloarea unui rinichi viabil pe o cină), deci printr-unul din cartierele din zonă. Cartier de spanioli, zonă în care, spune R., nu prea ai dori să circuli pe jos noaptea. Ne-am lăsat maşina în faţa unei case şi am păşit graţios către Natives, ţinându-mi omul de aripioară, să înţeleagă stricatele alea că e luat 😀
Am ajuns şi la restauranul în cauză, unul columbian, un fel de cantină studenţească dar cu elemente de “design” pe pereţi, vopsiţi. Coloane groase din “marmură” roz (ghilimelele înseamnă … marmură produsă prin talentul în mânuirea pensulei), o maşină de plastic pe un perete, de pe geamul căreia rânjeşte un Elvis tot de plastic sau gips, că n-am avut program de pipăit, să zic ce material s-a utilizat.
Hârtia albă de pe masă demonstra în plus că nu suntem la London (că tot tre’ să fac o poză de afară, că n-am bani de mâncarea lui Gordon Ramsey), dar că probabil vom plăti pe toată mâncarea cât costă apa plată dincolo. Şi a veni meniul.
Am concluzionat că galben-roşu-albastru e steagul Columbiei, după ce am mai făcut nişte glume că vom mânca din frunze de coca sau vom trage pe nas salata. Glumele îi aparţin lui M., din fericire nu s-au concretizat. Nu ne-a oferit nimeni trabuce şi nici ceva de tras pe nas, doar nişte meniuri din care am înţeles juma’ (partea tradusă în engleză). R. şi L., cu mai mare experienţă în asemenea restaurante, ne-au propus meniurile, pentru că oricum o luam, ceva nu puşca. Am primit apoi fiecare câte o porţie de diverse, atât de mică încât hrăneam o famile timp de 7 zile. Şi eu care mănânc cam un sfert faţă de bărbaţii ăştia.
Şi acum meniul:
- ceva fasole scăzută cu nişte arome ciudate – am gustat. Bleah. M. a fost încântat de ea, nu înţelegea ce nu îmi place
- ou ochi moale – pe ăsta l-am “stins” primul. Lui nu îi plăcea, deci a fost o chestie pe care am mâncat-o eu
- banană prăjită – nu pot spune că era chiar rea la gust, dar, am luat 2 guri şi simţeam că vine restul de mâncare înapoi. L-am cadorisit pe M. cu partea mea, lui i-a plăcut la nebunie
- nuş’ ce cartof copt – arăta relativ bine, dar nu prea avea niciun gust. Aşa că am muşcat şi acolo l-a bătut sfântul.
- sweet plantaines – iar nu cunosc ce vegetală e, dar avea gust de cartof la cuptor. Am primit “mostra” din farfuria lui R., dar chiar a fost bună
- pui la grill – asta am comandat, ţinându-mă departe de vită, că americanii au prostul obicei să nu o frigă bine. Puiul a fost chiar bun. Nu pot spune că am dat pe spate de încântare că au pus portocală pe el, dar a fost gustos.
- carne de vită – steak adică, dar pe model argentinian, deci nu în sânge. Am gustat de la L., că el avea colecţia de cărnuri. BUNĂ
- coaste de porc – short ribs sau cum le zic ăştia – delicioase. Tot L. ne-a dat mostrele în cauză;
- cartofi natur în ceva sos cu gust de .. unt .. cred – gustoşi
- “celery” într-un sos absolut infiorător. M-am strâmbat vreo 3 minute, după care am dat iama în berea “soarelui”, să scot gustul ăla. Brr.
- orez fiert şi cam atât. Asta era garnitura mea la carnea de pui. Destul de OK, motiv pentru care am lăsat doar jumătate din el în farfurie
- costiţă friptă – bănuiesc că era bună, n-am gustat
- avocado – bleah, pe ăsta chiar nu îl iubesc. R. a primit dublă porţie (de la mine şi M., că nici el nu le are cu chestiile astea exotice)
Concluzia prietenilor a fost că pe noi trebuie să ne ducă la restaurante din astea “ţărăneşti”, că nu prea gustăm chestiile exotice. Mâncarea oricum a fost bună (ce am ales să mănânc) şi porţiile prea generoase. Am luat la “doggie bag” restul de carne. Va mânca patrupeda Cara vreo 4 zile de acum înainte. Preţul pentru un asemenea “all you can eat” este de 11-15 USD / porţie. Mâncarea nu e rea (carnea a fost genial gătită în oricare dintre formele alese), iar locaţia e normală pentru un restaurant fără fiţe.
R. declară că nu mai pupăm aşa ceva, că sigur a pus 2 kile doar cu ocazia asta.
Voi ce chestii exotice aţi mai consumat în ultima perioadă?
