Un băieţel de 6 ani şi fratele său chiar şi mai mic sunt violaţi de tatăl lor. Nu pot face nimic, sunt mici şi fără apărare.
Bunica află despre “injecţii” (aşa cum le numeşte monstrul) când băieţelul vine câteva zile la ei. Şocată cere sprijin autorităţilor. “Mai mult nu putem, deşi am dori să îl omorâm”.
Soţia ştie despre “iubirea” dintre soţ şi copilaşi, dar refuză să îl depună plângere. “Nu pot, îl iubesc.”
Copilul este luat de la ei şi dat în grija statului. Frăţiorul rămâne la părinţi (culmea), el este crescut de bunici acum.
Nimeni nu se auto-sesizează de faptul că violatorul este LIBER şi acasă, doar pentru că nevasta nu a depus plângere. Nu contează examenul medical făcut copilului, care atestă clar ororile trăite, nu contează că este în “consiliere”. Merge săptămânal la psiholog şi va avea mulţi ani de suferinţă de acum înainte. Autorităţile nu pot face mai mult.
Băiatul este de 3 ani la bunici şi creşte frumos. Mai are coşmaruri, este slăbuţ, complexat, bătut de fete şi băieţi. Învaţă bine însă şi bunicii sunt fericiţi cu el. Se simte în siguranţă, este adorat şi bine îngrijit. “Nu putem face mai mult, încercăm să îl facem să uite ce s-a întâmplat şi să îi oferim o viaţă mai bună”, spun bunicii, care au uitat de boală şi necazuri şi se uită la el ca la un soare.
“Părinţii” sunt încă liberi merci, dar au interdicţie să se apropie de băiat. Măcar atât s-a putut.
Cum poţi să te simţi ca bunic, când ştii prin ce a trecut copilul şi că nimeni nu pedepseşte monstrul care şi-a bătut joc de inocenţa propriilor copii? Sunt doar o cunoştinţă şi simt că l-aş omorî cu mâinile mele, după ce aş proba toate felurile de tortură posibile. Mi-aş dori să pot mai mult.
