Acum câteva săptămâni mi-am instalat o aplicație nouă pe Nook-ul Tablet (bun, am instalat mai multe). Realizată de TripAdvisor, aplicația îți listează cele mai interesante atracții din oraș (există aplicații pentru multe metropole, eu am instalat-o pe cea referitoare la New York), restaurante etc. Are și o hartă gen google maps, extrem de utilă când rătăcești pe coclauri, cum fac eu, sătulă de aceleași locații pe care le vede orice turist.
Așa că, într-o zi cu soare, mi-am luat Nook-ul în brațe și pe lista de „best New York attractions”, după chestiile fumate gen Times Square, The Stock Exchange, World Trade Center etc. am dat de o „chestie” ce-mi părea interesantă. The Cloisters. Mai arunc niște priviri pe poză, citesc niște recenzii (frumos e că și astea sunt incluse, așa că poți afla ce zic alții) și-mi vine dor de ducă.
The Cloisters face parte din Metropolitan Museum of Art și, spre deosebire de „mamutul” muzeu de pe 5th Avenue, este plasat unde și-a dus mutu’ iapa, undeva în nordul Manhattan-ului, în Harlem. Prin zona aia, un alb nu prea avea ce să caute acum niște ani buni, dar s-au mai schimbat lucrurile. Am mai fost pe acolo acum vreo 2 luni și ceva fără probleme. Drept îi că eram cam singura „albă”, dar nu am avut probleme.
Pentru a pune câteva mii de obiecte de prin secolele XII-XV, din Europa medievală adică, în anii ’30, secolul care tocmai s-a încheiat, s-a construit o „mănăstire” din materiale aduse cărămidă cu cărămidă de pe vechiul continent. Deși suntem în New York, cunoscut pentru zgîrie-norii săi, iată că undeva tot în Manhattan te simti … ca la mănăstire.
Am avut ceva de mers cu metroul, aproape la capăt de linie, apoi am coborât într-o stație .. cum să zic .. lugubră. Există câteva stații OK aici, dar multe dintre ele (mai ales cele din cartierele „bine” famate) sunt absolut sinistre.
Ăsta este coridorul pe care mergi „spre lumină”. Mă simțeam ca în filmele alea proaste cu deținuți de cine știe pe unde. Iată și ușa pe care ieși ..
M-am uitat puțin în jur și mi s-a părut că am dat peste cap GPS-ul. Departe de imaginea normală din New York. Chiar și o coastă de deal, să nu spunem că ne plictisim.
Căldură de să căpiezi, așa că nu m-am supărat când mi-am dat seama că am de mers prin parc. Chiar și într-o zonă din asta nu prea „curată”, parcurile sunt OK în timpul zilei. Recunosc că nu aș avea curaj să umblu pe aici seara, dar ziua este destul de liniște.
După câteva minute am găsit și indicatorul acesta (drept e că erau vreo 4 cărări în 5 direcții prin zonă, dar simțul meu de orientare – destul de decent mai nou – era ajutat și de faptul că eram la Sud de Cloisters, că la stânga aveam râul Hudson iar la dreapta este orașul, deci …
Am stins o sudalmă între dinți, realizând că am de urcat serios, mai ales că genunchiul meu stâng nu e chiar încântat de unghiurile astea. Drumul spre Cloisters nu e chiar scurt, dar parcul Fort Tryton e frumos de tot.
Am urcat, am mers drept, am mai urcat puțin. Vreo 100 de grade, cum spun americanii, pentru care Celsius e eventual atacant la echipa de „socăr” din Cuca Măcăii, nici tu adiere de vânt, exact când era mai utilă. Nu pot spune că mă plictiseam, vederea asupra Harlem-ului nu era chiar rea.
Blocuri anoste, case de 2 etaje cu acoperiș plat, un cartier departe de strălucirea unor zone de pe insulă.
Multe flori și alei bine amenajate. Ca și Central Park, plus o droaie de alte parcuri mari și mici, Fort Tryton este bine pus la punct și, dacă nu dorești neapărat să vizitezi „mănăstirea” poți să te relaxezi la umbră.
Nu mă întrebați ce pod se vede, că nu stau chiar atât de bine cu geografia locului. În momentul respectiv aveam deja o idee de stres: încă nu știam unde este păcătosul ăla de muzeu, era cald și mă lovea deja oboseala. Cum direcția era totuși cea bună, am decis să pun dosul pe o bancă 2 minute, să mă răcoresc (pe cât posibil) și să caut minunea de clădire-muzeu.
Undeva printre copaci se vedea vârful clădirii, așa că m-am liniștit că nu am ajuns la Est de praznicul necuratului.
Hudson River și turiști veniți să viziteze. Mai aveam de mâncat o pâine pe drum, dar măcar nu m-am plictisit.
Am mormăit pentru mine „plină lumea de nebuni”, le-am făcut o poză și mi-am continuat drumul.
După un drum nu chiar scurt prin căldură, eram la „poalele” mănăstirii-muzeu. Departe de a fi una veche, așa cum suntem obișnuiți în Europa, era totuși bine realizată și bănuiam că voi vedea destule comori în interior. Nu m-am înșelat.
O ușă masivă, pe care abia am deschis-o, marcheză intrarea în muzeu.
Este răcoare și incinta este plină de artefacte vechi de sute de ani.
„Carpetele” sunt o importantă atracție, unele sunt mari cât un zid și absolut superbe. Dacă te gândești când au fost realizate, mai că prinzi și mai mult respect pentru trecut.
Altare, icoane diverse obiecte de cult, realizate cu mare măiestrie acum multe sute de ani.
Mai multe comori, vitralii și grădina interioară în episodul următor 🙂
