Observ de ceva timp un nou „val” prin blogosferă: oameni care se simt presați să își schimbe modul de a scrie (sau să renunțe la a aborda unele teme absolut viabile) sau chiar să închidă situl din cauza unor comentarii „de bine” primite de la unii cititori. Să ții un blog nu înseamnă doar să scrii pe el, ci să ai de lucru cu tot felul de oameni: de la indivizi cu bun simț, care te apreciază sau oferă un feedback civilizat (chiar dacă nu mereu pozitiv), până la idioți care prind curaj, că tot sunt anonimi și te mușcă de fund de câte ori au ocazia.
Niciodată nu-i vei mulțumi pe toți
Înainte de a mă expune ca blogger sau site manager (că blogging fac din 2007, situri țin din 2002), am fost om de radio timp de 10 ani. Am început în 1999, era primul meu job și șansa de a lucra într-un domeniu ce mă fascina deja de 5 ani. Pentru a vă arăta exact faza cu „nu-i poți mulțumi pe toți”, vă voi povesti despre diferențele dintre mine și o colegă cu 10 ani mai mare (și cu un deceniu de experiență).
Aveam emisiunile una după cealaltă (eu eram pe dimineață/prânz, ea avea emisiunea după mine) si eram total diferite: eu aveam o voce încă în formare (unii erau încântați de timbrul meu, mie mi-a luat 4 ani să mă suport la microfon), ea avea o voce de femeie, gravă, plăcută. Vorbea liniștit și cald. Eu eram ca o tornadă, vorbeam repede și mult (deh, cum fac în general). Ei bine așa diferite cum eram, prindeam fiecare la publicul nostru. Unii erau înnebuniți după vocea mea și iubeau stilul meu energic, alții închideau radioul când mă auzeau. Ea avea, la fel, două reacții: unii care nu o suportau și alții care-i apreciau la maxim stilul de vorbit și vocea (care, dacă mă întrebați pe mine, era una dintre cele mai bune voci feminine de la noi).
Când am auzit prima dată unele reacții negative, am simțit că se rupe ceva în mine. Oamenii sunt foarte curajoși, când cred că sunt anonimi, așa că erau chiar virulenți. Culmea este că, aceiași oameni, dacă dădeau de mine, se transformau în mielușei și erau încântați că au avut ocazia să stea la discuții cu unul de la radio (da, pe vremea aia să lucrezi în presă era ceva). Apoi auzeam de la directorul meu de programe că sunt ascultători care nu mișcau duminica de acasă, pentru că așteptau prezentarea mea de album. La care lucram ca proasta o săptămână și care pentru alții era total neinteresantă.
Ce să fac? Să încerc să o copiez pe colega (nu că nu aș fi încercat uneori)? Așa îmi nemulțumeam ascultătorii cărora le plăcea stilul meu, deși îi câștigam pe cei care doreau să vorbesc mai „senzual”, mai rar etc. Oricum picam prost. Așa că am făcut ce m-a sfătuit directorul meu de muzical: mi-am văzut de treabă așa cum m-am priceput și am învățat să fiu eu însămi. Insuportabilă pentru unii, minunată pentru alții. Dar eram EU.
Nu toate comentariile contează!
Am învățat atunci să discern între comentariile cretine și un feedback constructiv. Una este să auzi că x te consideră o vacă (atâta pot unii, nu le cereți mai mult) și alta este să ți se transmită că faci mixajele între piese prea abrupt, că ai „bucla” (cortina muzicală ce se folosește, când vorbești), prea tare sau prea încet, că ai intervențiile prea lungi (sau prea scurte), că ai zbanghit numele unei trupe.
În momentul în care auzi asemenea lucruri, știi ce ai de făcut. Poți să le iei în seamă și să vezi ce se poate îmbunătăți la performanțele tale sau poți să consideri că nu ai făcut nicio greșeală și să-ți vezi de ale tale. Dar un comentariu constructiv sună altfel decât un atac personal. Dacă pe primul înveți să-l iei așa cum este (ca o încercare a „audienței” de a modifica în bine – cel puțin așa cred ei – munca pe care se pare că o apreciază), pe al doilea este bine să-l ignori total. Un om care mă face vacă, tâmpită sau altfel din punctul meu de vedere nu merită nici măcar să-mi crească tensiunea.
Despre comentariile negative de pe bloguri am mai scris. Dacă sunt critici constructive, băgați-le în seamă. Dacă sunt comentarii nesimțite, marcați-le ca spam și eventual banați IPul, dacă individul în cauză este prea insistent. Și ignorați asemenea reacții, pentru că nu merită să fie băgate în seamă.
Nu mai scrie despre asta și cealaltă
Unul dintre bloggerii stresați zilele astea și-a propus să nu mai scrie despre freelancing, pentru că unii comentatori îl atacă pe blog, că se laudă. Să mă iertați, dar mie asta-mi sună a problemă de grădiniță. Cred că atunci a fost ultima dată când mi-am ținut gura pentru că x simte că-s strugurii acri și că mă laud.
Dacă tu consideri că subiectul respectiv merită să fie dezbătut, dă-i bătaie. Și eu scriu despre freelancing din 2009, de când mi-am început eu afacerea mai serios. Sunt oameni care au reușit în acest domeniu DATORITĂ articolelor mele și încrederii pe care au prins-o, văzând că se poate merge și pe acest drum. Eu am început la sfatul unui alt freelancer din oraș, cu care am stat la discuții în vara respectivă, alții au început, motivați de saga mea în acest domeniu. Primesc periodic mesaje pe email de MULȚUMIRE sau întrebări suplimentare.
Nu scriu despre asta să mă laud (repet, am trecut de grădiniță), scriu pentru că este o experiență pe care o trăiesc zi de zi, cu bune și rele. Prefer să am câțiva „contestatari” care să-și bată joc de mine pe alte bloguri (de obicei știu că nu prea au audiență aici, așa că vorbesc pe la spate, așa cum le șade bine), dar să știu că sunt alți oameni pe care articolele mele i-au ajutat.
Am scris primele articole personale în 2002, când m-am apucat de karate și simțeam că am aterizat pe altă planetă. Mi-a fost incredibil de greu la primele antrenamente, nu înțelegeam nimic, nu reușeam nimic, eram ca un stâlp mare și prost în mijlocul sălii, când restul de studenți executau exact tehnica respectivă. Am citit enorm despre tehnici, cuvintele respective și am deschis dojo.ro. Un site care mi-a adus SUTE de mesaje de mulțumire în peste 11 ani de când este online de la oameni pentru care primele ore de karate au fost super-simple.
Pentru că știau de pe situl meu ce înseamnă antrenamentul respectiv, care sunt tehnicile, aveau un dicționar de cuvinte în japoneză, cunoșteau eticheta din dojo etc. Am primit amenințări cu bătaia de la niște imbecili pe care i-am banat de pe forum (deveniseră agresivi cu toată lumea), mi-am auzit o mie de chestii pe alte situri. Ceea ce a contat pentru mine însă a fost exact SCOPUL meu: să ofer niște informații, așa cum mă pricep și eventual să ajut niște oameni.
Pe același principiu îmi conduc acest blog, pe același principiul comentez pe alte situri. Nu pentru a-mi ridica statui și pentru a mă lăuda (iar prostia asta de grădiniță), ci pentru a-mi exprima o opinie și eventual a oferi niște informații.
Scopul contează!
Scriu despre călătoriile mele pentru că pot oferi niște detalii. Experiențe personale, poze. Cred sincer că un om care merge în New York și parcurge articolele mele despre „Marele Măr” are șanse să fie ceva mai informat decât unul care știe că acolo găsește Statuia Libertății și eventual Ground Zero. Nu le-am scris să vă dau pe spate, că am umblat pe acolo, cuget că nu sunt singurul român care a ajuns acolo, scriu pentru a oferi niște informații și opinii personale. Că de aia este blog. Și da, sunt oameni care-mi cer sfaturi sau idei de trasee, dacă ajung acolo. Nu sunt tripadvisor, dar am niscaiva experiență cu domeniul respectiv și probabil că niște informație nu a omorît pe nimeni.
La fel cu articolele despre blogging, freelancing, economisire. Nu am inventat eu niciun domeniu și garantat găsesc câteva zeci de cititori chiar mai în temă decât mine. De asta vă încurajez să oferiți niște detalii în plus. Dacă am primit comentarii de genul „pozele tale sunt cretine” nu am publicat așa ceva, dar am cititori extrem de bine înfipți în domeniul fotografiei care mi-au oferit niște sfaturi de 10 ori mai deștepte decât articolul meu inițial. Și restul cititorilor mei au avut doar de câștigat.
De multe ori articolele noastre deschid un subiect de discuție. Nu putem epuiza noi toate detaliile (nu avem timp, poate nu avem cunoștințele necesare), așa că aportul comentatorilor noștri este mereu necesar. Al celor care știu să scrie cu bun simț, nu să atace doar pentru a se simți mai deștepți decât restul.
Nu am făcut emisiuni să scot oamenii din sărite. Am venit în fiecare zi la muncă plină de energie și de drag față de ascultătorii mei. Fiecare articol pe care-l scriu doresc să ajute. Să informeze, să pună o problemă pe tapet. Nu scriu să irit lumea, nu scriu să mă laud, scriu pentru că mi-e drag să fac asta și să comunic cu voi.
Dacă tu iubești ceva, mergi înainte!
Sunt pasionată de câteva lucruri în viață. Le regăsiți destul de des pe blog, probabil, dacă ne întâlnim la o poveste, doar despre ele vorbesc. La fel și voi. Dacă aveți o pasiune, nu renunțați doar pentru că vreo câțiva plictisiți și-au propus să-și bată joc de voi. Prin liceu scoteam din papuci o jumătate de clasă, pentru că nu doream să chiulesc de la orele de engleză de pildă. Aveam un scop (să intru la facultate) și oricum erau prea puține ore de curs. Cuget că mi-au umplut frigiderul destul de des în 5 ani.
A contat? Nu prea. Am intrat la facultate, am fost printre cei mai buni elevi la engleză din tot liceul, o vorbesc/scriu destul de decent, încât majoritatea afacerii mele să se sprijine pe ea.
În facultate/primii ani de radio am fost de râsul tuturor, că-s ciudata cu siturile. Și acum sunt colegi care nu-și amintesc mai nimic despre mine, decât că aveam pasiunea asta „suspectă” pentru ei. Mi-am primit și atunci comentariile malițioase, chiar și în familie mai eram acuzată că mă joc pe calculator și că ar fi cazul să fac ceva cu viața mea.
Ei bine, am făcut. Acesta este jobul meu acum, pornit dintr-o pasiune la care nu am renunțat că nu era „cool” pentru anturaj. Scriu articole, așa cum mă duce pe mine capul, de peste un deceniu, deși am primit „hate mail” că așa se poartă.
Înainte de a lua măsuri drastice și a vă lăsa călcați în picioare de unii și de alții, gândiți-vă că toți avem de lucru cu asemenea personaje. Mi-am impus în toți acești ani să stau departe de scandaluri și să respect colegii din domeniu. Asta nu înseamnă că sunt scutită de neplăceri, sunt oameni care pur și simplu nu pot exista, dacă nu-și bat joc de alții. Imaginați-vă ce mesaje primesc bloggerii cu trafic mare și eventual o gură mai slobodă. De ce credeți că majoritatea își țin familiile departe de acest fenomen? Pentru că știu că, din mii de oameni care îi apreciază sau au măcar bunul simț să ofere un feedback constructiv, se mai găsesc și idioți care abia așteaptă să-și bage colții în tot ce se poate.
Pornește cu intenții bune, încearcă să faci un lucru bun și mergi mai departe!
Nu aș închide un site doar pentru că x, y și z au o problemă cu mine. Nasol moment pentru ei, ce să zic. Pornesc fiecare articol cu speranța că pot aduce un zâmbet pe fețele voastre, că vă pot provoca la o discuție interesantă, că pot eventual ajuta cu informații. Nu mă trezesc dimineața cu ideea că azi mai ard la ficat niște oameni pe net. Dacă ei se simt agresați, pot la orice oră să renunțe a mai vizita situl meu. Sau pot ignora comentariile mele, care le strică atât de tare zen-ul matinal.
Nu vă ieșiți din ritm pentru că aveți 2 oameni care vă înjură. Faceți schimbări, dacă le considerați necesare și după un feedback decent. Nu închideți blogul, pentru că sunteți înjurați. Nu acceptați asemenea comentarii din start și ignorați comentariile de pe alte bloguri, unde se permi asemenea atacuri personale. Scopul vostru și cititorii care vă urmăresc contează mai mult decât o înjurătură.
Sfatul e perfect valabil câtă vreme comentacii, postacii, lătrăii şi alte categorii de lăbari se mulţumesc să te facă albie de porci. Sau să te hackuiască, aşa cum au păţit câţiva bloggări “când au pomenit de lucruri sfinte”. Au reinstalat tot ce aveau în backup şi au mers mai departe.
Când ai de-a face cu o mică tentativă de asasinat (tăierea unei conducte de frână), nu prea îţi mai vine să râzi.
Mulţi cedează după asta, se apucă de activităţi mai puţin dăunătoare sănătăţii şi mai profitabile. Un mic site de anunţuri de escorte, unul de videochat, unul de anunţuri imobiliare…
~Nautilus
Bun, in majoritatea cazurilor erau faze benigne de genul injurat in comentarii sau pe alte situri. Deci nu chestii serioase, chiar sper ca nu sunt oameni atat de ‘virulenti’ incat sa recurga la asa ceva ..
Şi eu am sperat până la un anumit moment în timp.
Daca renunti le dai satisfactie celor care te injura asa ca mai bine mergi mai departe si ii faci sa moara de invidie.
Sa stii ca eu in general nu prea-mi pierd timpul nici cu probleme din astea: sa moara de invidie. Nu prea ma intereseaza ce pareri au altii, in general accept idei de la cei foarte apropiati (familie, prieteni). In rest .. fiecare sa creada ce doreste, ca nu pentru binele lor muncesc sau traiesc 😉
Uite, am citit şi am simţit că parcă mi-ai fi scris mie. Săptămâna trecută mi-am ieşit din sărite, cu un comentator anonim. Am devorat fiecare cuvânt şi asta înseamnă un text foarte bun şi interesant. Mulţumesc! M-am descurcat eu să fac print screen, dar acuma nu ştiu unde să îl pun.
Poti trimite pe mail (dojodesign la gmail punct com). Am intrat pe blogul tau, cred ca am busit eu ceva la RSS, ca mai sunt oameni care se plang. Intr-o saptamana fac niste modificari pe design, poate repar si prostia aia. deci nu-i graba momentan 😉
Am înţeles. Mulţumesc frumos!
Eu multumesc pentru ajutor si rabdare 😉
Da, incurajant articol. Acuma depinde si de tine ca om cat de determinat esti in lupta, altfel normal ca o sa clachezi…
Aha, deci de aia nici tu nu mă mai citești, că am scris despre pisică, nu-i așa?! 😀
(glumesc!)
Adevărul e că pt mine blogul e locul unde-mi pot urmări evoluția. Și dacă am greșit, io-s prima care constată și schimbă asta (am făcut-o de câteva ori, am observat cum mi-am modificat stilul de scris în ultimii 2 ani). Nu pot fi pe placul tuturor, nu vreau să am un blog popular, nici să-mi fac o carieră din asta. Nu pot ține piept răutății umane pe care mulți o aruncă-n toate părțile, sub anonimat desigur. Îmi place să am locul meu online unde-mi pot expune ideile care pot (sau nu) fi utile cititorilor.
Sunt totuși tânără, consider că încă am timp să realizez care mi-e drumul fără ca cineva să pună presiune pe mine. Și asta pentru că-n caz de stres mă transform într-o mâță înfoiată cu ghearele scoase. Și zgârii, apoi îmi pare rău. Că-s ghearele lustruite …
Fatah, te citesc de cate ori pot. Daca nu imi las ideile geniale pe ze blog, nu inseamna ca nu te monitorizez. Mai ales ca-mi place si cum arata… e atat de relaxant, ca as sta pe el o zi intreaga 😀
De regulă ești nesigur pe tine și ții prea mult cont de părerea celorlalți când ești tânăr, nu ai experiență. După 30 de ani ajungi să ți se rupă de ce zic și cred majoritatea celor din jur, deja ai setul tău de convingeri, vezi viata prin propriul filtru.
Cel puțin eu acum mor de râs când mă critică cineva, mai ales cu argumente copilărești sau înjurături. Mai țin cont și de părerea oamenilor, dar aici vorbim de cei apropiați.
Probabil ca tine cont si de varsta. Si io am de niste ani o rupere in dos de apasarile unora de ma apuca spaimele. 😀
Tu mori de râs când te critică cineva? Bine, nu mori, da’ râzi când te critică cineva? Chiar? Înjurăturile nu intră la critici pentru că sunt înjurături. O critică ți-o însușești sau nu, în funcție de orgoliu și/sau de valoarea argumentelor. Prin urmare, dacă argumentele sunt copilărești, respingi criticile, indiferent de modul în care reacționezi. Dacă ești un om cu capul pe umeri, uneori lași orgoliul să reprime criticile, alteori mai înveți una alta, fără să conteze de unde vin criticile.
Cât despre păreri, a ține cont nu înseamnă a urma acele sfaturi. A ține cont înseamnă că le treci prin filtrul ăla de care vorbești tu. Să înțeleg că dacă un om nu îți e cunoscut, nu procesezi ce a avut el de spus?
Dojo, intelepciunea populara ne-a lasat un proverb care se potriveste la fix aici: nu mor caii cind vor ciinii! Evident ca nu-i poti multumi pe toti, gindeste-te cite discutii se isca la o nunta cu doar, sa zicem, 50 de invitati. Tu te-ai omorit sa faci totul bine si frumos, si unii incep sa circoteasca ba ca sarmalele au fost prea reci, ba prea fierbinti, ba tortul prea dulce…
Se leaga si de mine un “simpatic”, dar nu ma mai deranjeaza de mult. M-am obisnuit cu el, stiu cam cum gandeste, desi nu am inteles inca ce vrea de la mine, de ce i-a picat tocmai pe mine. E ca o musca ce se plimba deasupra farfuriei intr-o zi calduroasa de vara. :))
Cat despre ceea ce am scris ieri, cred ca nu m-am facut inteleasa pe deplin. As fi vrut doar sa o ajut sa iasa din starea aia, nu sa o schimb. Ea a inteles, pentru ca am vorbit mult in particular. 😉
Eu cred că simpaticul ăla e invidios pe succesul tău.
Baneaza-i IP-ul si tot pune-i comentariile ca spam. Cu prilejul asta ii faci bucuria ca Akismet sa-l marcheze ca spammer si pe alte bloguri, cu putin noroc 😀
I-am facut asta prima data cand s-a legat de mine. Cu timpul, am descoperit ca este un om inteligent, de la care pot invata si i-am permis chiar sa imi comenteze pe blog. Dar uneori, din senin, cand cred ca s-a potolit si m-a lasat in pace, isi da iar in petic si se leaga de mine. :))
Dam, si eu cred ca este invidios pe succesul meu. Ar avea alt motiv sa se tina de capul meu? 😛
Banatul IP-ului nu mai este o solutie pentru că majoritatea au IP-uri dinamice. 🙂
Deturnatul se intampla cand nu esti prea sigur care “calea” ta. Pe de alta parte, cum comentatoriile au si efectul de a-ti mai modela parerile, perceptiile, etc., nu le poti tocmai neglija sau ignora. Forta impactului este direct proportionala cu nesiguranta si/sau sensibilitatile tale. Spamezi, banezi, dar cu unii dintre comentatori ne mai intalnim si in viata de toate zilele…
Probabil ca asta e secretul. Daca inca nu esti sigur pe tine, te pot ‘da jos’ mai usor.
Felicitari pentru articol,Ramona! Sotul meu te asculta in Timisoara,mai intai la Analog, apoi la Guerrilla Logout. Ii placea vocea ta, ii placea sa te asculte:D Imi pare rau ca bucuresteanca de mine nu te-am prins live.
In alta ordine de idei, pe mine m-au ajutat comentariile sa corectez anumite informatii din articole. Daca imi atragea cineva atentia ca un an de constructie nu e corect, ca un stil arhitectonic e altul, ca e ceva altcumva, am verificat sa vad daca informatia din comentarii era corecta si, daca era, corectam in articol si specificam, printr-un asterisc, cine a semnalat eroarea. Mi-am castigat cativa cititori fideli astfel:)
Anda, salutari sotului. Ma bucur ca mai sunt oameni care au prins vechiul Analog. Ce muzica se dadea acolo …
Eu am pățit asta de nenumărate ori. Am fost înjurată, făcută vacă de n ori și nu mi-am închis blogul pentru că sincer chiar nu m-au deranjat atâta timp cât nu știam cine e. Dar când afli de fapt că cei care te jignesc sunt chiar prieteni de-ai tăi, te doare. 🙂
Prietenii mei nu mi-ar face asa ceva. Uite ca ai o motivatie sa le inchizi usa in nas unora care nu se dovedesc a fi prieteni ok 😀
La mulţi ani şi o primăvară frumoasă, Dojo!
Saru’mana, doamna. Asemenea. Si pupaturi micutului. E talentat copilul tau, de nu-i adevarat 😉
Cred ca majoritatea comentariilor negative vin din complexe si invidie. Invidia aceea primara, greu de stapanit. Ne place sau nu, o parte din societatea romaneasca de acum se caracterizeaza prin rautate. Sunt unii oameni care NU SUPORTA ca altcineva sa aibe dreptate sau sa se fi gandit la o idee inaintea lor. E si o placere parsiva de a face rau.
Probabil ca asta e o explicatie. Ca sunt unele reactii absolut aiurea, pe care altfel nu mi le-as explica.
Cel mai bine se vede asta pe Zoso.ro (e mai mare esantionul). Acolo sunt unele comentarii chiar bune, logice, dar care primesc mai multe minusuri decat plusuri. Asa, de dragul competitiei.
Oh, experimentul lui Vali cu pluginul ala de like/dislike chiar ofera niste rezultate uimitoare. Daca li se pune unora pata pe cate un amarat, il termina cu dislike, de parca asta ar conta. Sau faptul ca un nenea iti da un vot negativ ar trebui sa-ti strice ziua sau cariera. Dar asta este nivelul multora, cu astia defilam 😀
Te citesc de mult timp dar nu am comentat niciodata. Cu articolul asta, m-ai lovit bine. Nici nu stii ce adevar spui. Me gandeam cum sa fac si ce sa fac cu cei care ma injura la greu la mine in batatura. De cele mai
Multe ori mi se trage si mi s-a tras de la articolele scrise pe blogul lui Arhi, de la faptul ca sintem colegi de birou si de la faptul ca mai mereu comentez pe blogul lui. De ce urasc oamenii chestia asta? De regula, aia care ma injura mai abitir sunt tot cei care comenteaza si pe Arhiblog. Aaa… Si renumitele sfaturi de genul” inchide-ti blogul ca esti proasta, grasa, urata si penibila”! Astea din urma sunt cele mai tari.
Blogurile mari au si comunitati mult mai extinse si mai eterogene. Si sunt si unii comentatori care au impresia ca au drept de viata si de moarte asupra altora sau ca opinia lor chiar conteaza. Sfatul meu este sa-ti vezi de treaba si sa mergi pe calea ta. Restul nu conteaza. Cine intelege sa te aprecieze, o va face, cine nu … oricum nu poti sa-i faci pe toti sa inteleaga 🙂
Da,ideea e ca imi place atitudinea lor. La Arhi ma injura mai asa, cu moderatie. In schimb intra anonimi pe la mine si incep cu pleiada de injurii. Mark as spam a devenit a doua mea ocupatie.
Io din ce am vazut asa rapid pe bloaga ta, esti bine infipta in ceea ce faci. Deci mark as spam and move on. Ce ai tu in cap si ce ai realizat nu schimba nimeni cu niste injurii. Baga articole multe si bune, ca sigur ai ceva de spus in nisa ta 😉
Ciudat este ca citisem jumatate din articolul tau pana sa imi vina camera, apoi am vazut ca ai comentat la mine insa nu ti-am raspuns fiindca scriam ultimul articol publicat.
Invidia si barfa este la tot pasul, chiar daca spunem ca nu ne afecteaza defapt ne afecteaza, chiar daca stim ca sunt niste amarati care se plictisesc si incearca sa faca misto poate, sau sunt niste frustranti rau intentionati care se gandesc numai la a face rau…tot n-ar trebui sa conteze, asta cel putin in teorie. Cati au curajul sa recunoasca ca ii afecteaza? Fireste nu-i ok ca acele persoane sa stie asta dar, cand vad maturitatea te ajuta…ei da inseamna ca nu mai esti om?
Tot ce se intampla in jurul nostru ne afecteaza in mod direct sau indirect, constient sau inconstient!
Nu cred ca am dus niciunul lipsa de acei “hateri” sau rau voitori care au aparut au aruncat cu noroi apoi nefiind bagati in seama au disparut. Ei defapt sunt niste carcotasi fara umor care nu stiu ce sa faca si fac si ei “ce ii duce mintea”.
Io zic ca in timp iti dezvolti un soric ceva mai gros. E clar ca orice chestie negativa iti pica prost, dar una este sa fie doar o senzatie de 1 secunda, dupa care sa-ti vezi de ale tale, si alta este sa ajungi sa renunti la cine esti pentru ca x si y te calca in picioare. Daca au dreptate in critici, si sunt de bun simt respectivele critici, bagi la cap ce trebuie, daca nu, mergi pe treaba ta.
posibil, poate sunt prea mic sa inteleg asta…
Pe principiul plecatului urechii la toate bârfele (comentariile), ar trebui să nici nu ies din casă, pentru că și pe drum e la fel…
scriam odata la cineva atacat de bagatori din astia de seama, ca doar daca esti suficient de important ajungi sa fii injurat, deci intr-un fel ciudat, e pana la urma un lucru pozitiv. pt asta m-a “premiat” unul cu un articol special pt mine, ia uite ce-a zis “Asta” se numea, desi era clar ca bloguletul meu nu se lauda cu pretentii de marire si nici n-a urmarit vreodata acest lucru. nu mi-a cazut bine, insa am invatat ca oricat de mult latra cainii, caravana tot trece 😉
“Eşti destul de important să fii înjurat” (sau “şi publicitatea negativă e tot publicitate”) ţine câtă vreme totul se rezumă la insulte, iar tu eşti Paris Hilton sau Lindsay Lohan.
În Estu’ Sălbatic insulta e doar primul pas, paşii următori lasă urme de genul “conductă de frână tăiată în timpul nopţii în parcare”. Sau glonte de Makarov în cap, cum a păţit Anna Politkovskaia.
Răposatul Comisar Moldovan -cel mai incinerat regizor de la noi- spusese ceva despre extinderea dreptului de a purta arme şi la publicul obişnuit, dacă există motive serioase de a crede că viaţa lor e ameninţată…
~Nautilus