Am un vecin cu vreo 5-6 ani mai tanar decat “mon pere”. Acum multi ani lucra pe post de lacatus sau ceva de genul la defuncta Industria Lanii din Timisoara. Dupa Revolutie s-a lasat de job pentru ca aveau o bunica prin SUA care trimitea cate 200-300 de dolari pe luna “copiilor”.
“De ce sa muncesc?”, cam asa spunea, povestindu-ne ca primeste oricum banii de salariu (cat ar castiga aici) moca de la bunica in cauza.
Intre timp insa a divortat (bunica e din partea nevestei), deci banuiti ca s-a inchis si robinetul de dolarei. De cativa ani a devenit un alcoolic cu acte in regula si niste internari la Jebel deja, asta dupa ce a inceput sa aiba tot felul de halucinatii. Mama i-a murit acum 1 an si ceva, bagata in pamant de atata necaz (a ajuns sa o bata, in crizele alcoolice).
Acum vecinul meu este tinta gandurilor miloase ale unor vecine: “Saracu’ de el, nu mai traieste mama-sa, nu mai scapa de bautura etc.” A avut curentul inchis cateva saptamani (ghici de ce), a ramas cu intretinerea in urma, pana cand fosta nevasta a platit ceva bani pentru ca apartamentul este pe numele fiicei lor comune. Umbla toata ziua de nebun, uneori treaz, de cele mai multe ori beat mort. Si lumea il compatimeste.
De ce?
Pentru ca are 45 de ani si este sanatos? Ca are maini si picioare? Ca este un barbat in putere? Ca in Timisoara sunt o gramada de oportunitati, de joburi si ca zilier si in orice domeniu, chiar si pentru un nescolit? Ca e mai usor sa se plimbe prin birt decat sa munceasca 14 ore pe zi? Pentru ca sunt copii care la 16-17 ani tin in spate si destinele unor frati mai mici si muncesc de nu mai stiu de ei?
Sunt “necredincioasa” aici, dar simt uneori nevoia sa il iau la palme. De cate ori insa ii spui ca poate sa isi gaseasca un job, incepe sa o “dea la intors” si sa isi vada de ale lui.
E mai frumos sa traiesti in mizerie, dar sa fii “liber” si sa te bucuri de o tigara sau un pahar de mila, decat sa fii cu adevarat liber prin munca ta. Nu, nu imi este mila de el.
