Durere, sânge, urlete, spaimă chiar şi mai multă durere. Poate şi vreo nesimţită de infirmieră sau asistentă nefe de prea mult timp care să îţi spună “aşa îţi trebuie. Când te-ai f…t ţi-o plăcut, nu?”. Asta este naşterea “tradiţională”. Femeia care suferă, pentru că este femeie şi aşa s-a orânduit.
Şi totuşi sunt femei care spun NU. Care decid ziua în care să aducă “boţul de humă” pe lume, ora cezarienei şi care doresc să aibă alte amintiri decât ale unei dureri cumplite. Pentru că pot asta, pentru că este corpul lor şi pentru că aşa doresc ele să devină mame.
La fel va face o prietenă care pe 14 august va naşte un bebiţă băieţel, mândria familiei proaspăt întemeiate. Şi care, după ideile “peizanilor” amorţiţi undeva la 1300 toamna nu este, vezi doamne, femeie adevărată pentru că nu vrea să urle de durere. Aşa cum nici bărbaţii care omit să facă stagiul militar (ieşit din obligativitate), nu-s posesori de cojones, doar pentru că nu au fost la oaste.
Mi-a povestit draga de ea ce reacţii a stârnit decizia ei printre cunoscuţi. O decizie luată alături de soţul ei şi medic, sprijinită sută la sută de familiile “reunite”. M-a pufnit râsul şi apoi m-a năpădit scârba. Încă sunt indivizi care cred că trebuie să dai pe spate dacă “societatea” este de altă părere. Că trebuie să suferi doar pentru că generaţii au suferit înaintea ta, că trebuie (dacă e să extrapolăm un pic) să ai un mariaj infect, să fii bătută de bărbat sau să renunţi la orice semn de individualitate, doar pentru că eşti damă şi scrie acolo, în cromozomi, că tre’ să suferi.
Prietena mea deci nu este femeie adevărată. Nici o alta care a născut tot aşa. Poate şi eu mă transform odată în plantă sau şoricel, pentru că nici pe mine nu mă dă afară din casă apetenţa pentru metodele tradiţionale.
Să fim sănătoase … şi să naştem fiecare cum dorim 😀
PS: nu, n-am rămas însărcinată .. dau cu presupusul
