După cum m-am lăudat acum câteva ore, ne-am luat cu căţel şi purcel şi am plecat în Bayside, la un liceu, să vedem spectacolul Moves and Motions, studioul de dans la care prestează gâga balet. Am plecat mai târziu decât prinţesele (a mică şi maică-sa), deci undeva pe la 11 fără ceva ne-am prezentat la poartă. Lume multă şi veselă, doar puradeii vor face spectacol. Aveam cele 4 bilete la noi (da, se intră pe bilet), ne-am aşezat pe locuri şi am început să drăcuim.
Dimineaţă D. ne-a mai spus o dată că nu se permit poze şi filmări, aşa că ne-am lăsat aparatele acasă. Aveam un aparat pe film (luat de iubi) şi iPhone-ul lui M., care poate presta şi din astea. În spatele meu un nenea cu un EOS. Să mor de ciudă. E drept că “gheiu” de MC (99% că era) a tot repetat că nu e voie să filmăm sau să pozăm cu blitz, fază la care eu puteam de pildă să fac poze fără. Că Niki e în stare să scoată poze absolut decente la întuneric şi fără “flash”.
Asta e, casa era la destule mile în spate, ne-am promis că nu mai ieşim nici la budă fără aparat şi ne-am pregătit de spectacol.
La studio sunt dansatori de toate vârstele. De la 3 ani în sus. Au fost diverse “echipe”, în general fete, băieţii se pare că nu servesc dans în număr mare. Cum a fost spectacolul? Mişto de tot. FOARTE BINE ORGANIZAT, se vede că au americanii ăştia o genă pentru spectacol. Costumele au fost croite special pentru eveniment, rochiţe şi alte haine absolut superbe. Da, au costat, dar măcar au fost toate lucrate cum trebuie. Nimic nu i-a deosebit pe puştiulicii ăştia de orice star de pe Broadway sau dansator de oriunde din lume.
Copiii au fost dulci de tot. Vă imaginaţi cum au putut dansa copii de 3 sau de 5 ani, care erau aduşi în rând pe scenă, că nici aşa nu se descurcau. Dacă e să judeci la sânge performanţele, aşa cum ar face un juriu la So You Think You Can Dance, atunci ai recunoaşte că majoritatea au nevoie de mai multă experienţă. Dar nu a fost vorba de dans perfect, pentru că nu au cum să danseze perfect încă. Au fost însă dezinhibaţi pe scenă, s-au simţit artişti, au prins experienţa apariţiei în public.
Ultimul număr a fost susţinut de dansatoarele cu experienţă, au făcut un număr despre dentişti. Sexy, mişcări excelente, rutina executată ca nişte dansatori care fac asta de măcar 10 ani. Absolut senzaţionale. Au fost “vârfuri” şi la copii, se simţea care a prins rutina şi care încă e ameţit. La trupa lu’ a mică era o colegă de-a ei care a cam buşit numărul, dar asta e, au doar 5 ani, o viaţă întreagă le stă înainte. D. e încă turbată că “n-am dat 700 de dolari să strice asta tot numărul”.
Toată distracţia a costat. Orele de curs, haina de spectacol, bilete etc. A meritat însă totul pentru că gâga s-a foarte simţit prinţesă şi i-a prins bine de tot experienţa asta. Pe lângă beneficiile dansului, se simte bine în mijlocul atenţiei, e în stare să pună de un spectacol şi la 4 dimineaţa, fără emoţii şi istericale. Ştiu destui oameni în toată firea care se taie ca maioneza, dacă le pui un microfon în faţa nasului sau îi pui să vorbească unei mulţimi. Ferească ăl de sus să-i pui să presteze ceva pe o scenă. Eu recunosc că mi-ar sta inima în stomac, deşi am avut 10 ani microfonul sub nas. Nu insist asupra faptului că în primele 4 luni de radio mai că nu făceam pe mine de fiecare dată când “ridicam” calea şi se aprindea becul roşu de la microfon. Şi eu sunt o tipă foarte extrovertită şi fără prea multă jenă.
Este clar că juniorii ăştia care au dansat în faţa a sute de oameni, vor creşte chiar şi mai relaxaţi, iar atunci când va conta, pentru cei care vor mai avea diverse apariţii în public, vor fi apţi de spectacol fără fluturi în stomac. Munca de artist este grea, dar şi mai rău este când te pierzi pe scenă. Un copil cu experienţa asta, rezolvă şi problema tracului.
Pe vremea mea nu era la modă să duci copiii la dans sau sport, deşi era Palatul Copiilor. În gimnaziu am avut o singură colegă ce presta balet şi cred că a fost singura chestie ce i s-a întâmplat frumos în toată copilăria aia făcută praf de nişte cretini pe post de părinţi. În liceu aveam o altă colegă ce dansa chestii din astea moderniste. Munca în plus le făcea mult mai deschise şi mai relaxate în situaţii care ne îngheţau pe noi. Condiţie fizică excelentă, lipsă de trac etc. Plus că făceau şi altceva decât să bată mingea pe maidan şi să înveţe.
Asta probabil ar fi chestia pe care aş avea s-o imput alor mei. Că nu m-au dus. Nu era timp, nu erau bani, nu era chiar modă. Cine ştie. Cert este că am început eu singură să mă ocup de chestii “extracuriculare” în primul an de facultă, când m-am apucat de karate. Au fost cei mai mişto ani din punctul ăsta de vedere, am avut colegi buni, am avut condiţie fizică, mă simţeam bine şi plină de energie.
Probabil de asta cuget că e bine să-ţi duci copilul la sport sau orice altă activitate îl atrage. Că e fotbal sau balet, şah sau dansuri populare, atât timp cât îl scoţi din rutină şi-i oferi şansa de a învăţa ceva e perfect.
Am văzut azi zeci de copii FERICIŢI. Frumoşi, aranjaţi ca nişte păpuşi, cu un zâmbet din ăla de se lăţea de la o ureche la cealaltă, încântaţi să fie împreună, să fie prinţişori şi să fie aplaudaţi de o sală întreagă. Pentru că i-am aplaudat şi ovaţionat cu toţii, atât de adorabili au fost.
PS: să ferească ăl de sus ce sală de festivităţi avea liceul ăla, unul de prin Queens, nimic nuş’ cât de celebru. O sală aşa cum avem noi în oraşe câte una de spectacole, ce nouă ni se pare mare brânză. Iubi zicea că e ca aia de la Casa Tineretului (pentru timişoreni îi comparaţia), oricum bine dotată şi mare.
PS2: am tras azi 2 concluzii foarte importante: 1. când voi avea copil, va fi dus la dansuri sau sport. Să simtă bucuria competiţiei, să fie obişnuit cu “publicul”, să-l scot din rutină şi 2. vreau fetiţă 😀
