Observ la mulţi români o mare nepăsare, cand e vorba de bani. Să fiu extrem de sinceră, nici în familia mea nu eram chiar atât de preocupaţi de subiect, deşi se făcea un buget şi se punea mereu importanţă pe plătitul “datoriilor” înainte de orice. Datorii însemnând în mare parte întreţinerea, o eventuală rată, utilităţi etc. Ne putem mândri că, deşi nu am luat mereu cele mai inteligente decizii financiare, măcar nu ne-au bătut vecinii obrazul că s-a întrerupt apa caldă din cauza noastră.
Văd aici însă o foarte mare preocupare pentru bani. Se pun bani în contul de economii, se caută cupoane şi se cumpără mai mult în perioada de “sales”, se discută despre dobânzi etc. Culmea e că prietenii noştri americanizaţi sunt tot români plecaţi de la noi, dar viaţa i-a educat să preţuiască dolarii, poate mai mult decât preţuiau leii în România. Îi aud discutând despre cum să-şi plătească ratele mai repede, dacă este o idee bună să facă un anumit pas financiar, au deja magazinele lor din care cumpără la preţuri mai decente.
În mod normal, prima reacţie este să faci mişto. Deci economiseşti 2 dolari aici, 10 acolo. Mare rahat, la salarii de mii de dolari, din care teoretic îţi permiţi să nu faci chiar economii în mod drastic. Că nu mori de foame oricum. Şi totuşi lunar ajungi să economiseşti sute bune de dolari, dacă nu mai mult. Bani care pot fi plasaţi într-un cont de economii, folosiţi pentru un concediu etc.
În ţară, dacă aveam exemple de genul ăsta, reacţia generală era că doar la bani le stă mintea. Că e un lucru rău să-ţi planifici leul câştigat şi eventual să încerci să mai pui deoparte. Fază care se traduce prin dezastrul din multe familii, cărora nu le ajung banii nici să se târască de la o lună la alta. Cei care urmăresc listele de reduceri de la hypermarket sunt priviţi cu un rânjet superior, deşi, dacă stăm să gândim drept, fiecare leu pe care nu-l arunci amboulea, e un leu pe care îl ai în buzunar.
Avem extrem de puţine situri de specialitate, suntem foarte puţin interesaţi de ideea de finanţe personale, de economisit sau investiţii, de cum să nu ne batem joc de banii noştri, care sunt şi aşa vai de capul lor de puţini. Suntem în general un popor sărac lipit, trăim la preţuri occidentale, chiar mai mari de multe ori şi, chiar în asemenea condiţii, suntem atât de “domni” cu banii noştri de zici că avem 5000 de euro măcar salarii.
Şi, dacă începi să dai o mai mare importanţă acestei probleme, apropiaţii încep să te suspecteze de “mercantilism”, când preocuparea asta ar trebui să fie generală.
Pentru mine intrarea pe banii “auto-produsi” a început să-mi mai aducă gânduri “financiare”. Mi-am schimbat unele obiceiuri, ţin lista de cheltuieli, fac un mic buget, mă preocupă ideea de a mai pune şi un euro la o parte, chiar dacă nu merge tot timpul. E clar că mai scap şi eu ca vaca în lucernă (ultima realizare fiind cumpărarea unui DSLR la un preţ uşor şocant), dar faţă de 2009 de pildă sunt un alt om.
Pe vremea aia încă mi se părea normal să cheltui 20 de lei pe zi pe prostii, să mănânc pizza sau îngheţată cu colegii de la radio, deşi eram acolo 3 ore pe zi, să cheltui pe sucuri etc. Foarte aproape de ziua în care ne-au anunţat că se închide postul şi rămânem pe drumuri, am făcut pentru prima dată o listă de cheltuieli. Am realizat atunci de ce nu am niciodată bani economisiţi, de ce până la urmă am făcut leasing de maşină, deşi lucram de 10 ani şi, neavând de plătit chirie şi altele, puteam da 13.000 de euro banii jos.
Am cheltuit amboulea bani, pe prostul principiu că “eu îi fac, eu îi consum”, crezând mereu că de fapt nu sunt mulţi, dacă dau 10-20 de lei pe zi. Când am pus la punct acel jurnal de plăţi, am rămas puternic şocată de câţi bani pierd de fapt în fiecare lună pe tâmpenii. Pierderea locului de muncă a însemnat un şi mai mare interes în a cheltui ceva mai puţin pe prostii. Nu sunt total “pustnică”, dar vremurile alea, când mâncam prin oraş doar pentru că nu păreau a fi sume importante, au trecut.
“Americanii” noştri prieteni discută deschis despre banii lor, îi văd preocupaţi de acest aspect. În câţiva ani, cu muncă şi chibzuială, au realizat ce nu făceau în 30 de ani în România.
Ar cam trebui să încetăm să fim “domni” şi să discutăm despre aşa ceva mai deschis în familii. Să încetăm să-i considerăm calici pe unii, doar pentru că le pasă de banii lor, să încetăm să ne comportăm ca nişte regi, când suntem de fapt rupţi în fund. Oare câte familii se preocupă acum să ia decizii financiare mai bune, mai ales că teoretic criza asta ne-a tras tuturor nişte şuturi urâte în fund şi câte sunt în continuare superior nepăsătoare când e vorba de leuţii lor?
Voi cât de mult vă gândiţi la bani? E ruşine oare?
