O scurtă plimbare prin Zürich

După uraganul Irene, pe care l-am prins în New York, întregul sistem de transport a fost ușor dat peste cap. La 2 săptămâni după, când trebuia să plecăm noi spre România, pe JFK era încă nebunie. Așa că am pierdut ocazia unei plimbări prin Amsterdam. Aveam acolo 7 ore între zboruri (cel din New York și cel spre Budapesta), timp suficient pentru o mică ieșire în oraș. Cum dracu’ nu doarme, când să plecăm de pe JFK ne-am trezit că nu mai sunt locuri în avion. În loc de un „jumbo” era un avion cu vreo 200 de locuri mai puține, deci ghiciți că am avut bucuria să pierdem zborul.

Din fericire ne-au programat pentru un zbor peste 5 ore, exact timpul de plimbare în Amsterdam. Chestie aiurea la primă vedere, dar ne-a bucurat totuși faptul că am avut acel avantaj inițial, altfel pierdeam legătura spre Budapesta. Nu era neapărat chestie de bani, dar ne aștepta un prieten acolo și e cam aiurea să ții omul pe drumuri aiurea, mai ales că plecasem și eu ca Vodă fără telefon. Deci nici posibilitatea de a-l suna să nu vină decât peste x ore nu exista.

Oricum, s-a brodit bine în cele din urmă. Am avut la Amsterdam timp suficient cât să ieșim dintr-un avion, să trecem prin security din nou și să intrăm în celălalt. Ne-am promis că vom face un „city break” cum trebuie, când vom avea timp și chef.

Anul trecut am plecat cu Swiss Air (aveau preț mai bun decât LOT și KLM, companiile folosite de noi în 2010 și în 2011), iar la întoarcere am avut din nou ceva pauză printre zboruri. De data aceasta am avut și noroc să nu existe incidente (uraganul i-a lovit pe americani la 2 săptămâni după ce am venit acasă), așa că, imediat ce am ajuns pe pământ elvețian, ne-am dus țintă la un chioșc de informații și ne-am pregătit de o mică ieșire în oraș.

Spre deosebire de haosul și de nesimțirea românească, acolo treburile erau bine organizate, iar dama de la Info chioșc ne-a spus tot ce trebuia să știm. Am aflat de acolo cum să ajungem în „orașul vechi”, ce mijloc de transport e mai ieftin (vorba vine ieftin, că au niște prețuri de înțepenești), de unde să luăm respectivul mijloc de transport, unde să ne lăsăm bagajele de mână (nu simțeam nevoia să car rucsacul cu laptop 4 ore prin oraș) etc. Am primit de acolo pliante care să ne ajute în mica noastră incursiune și chiar biletele de tren le-am putut cumpăra de la ea.

În câteva minute am trecut de la faza „picați din cer” într-un aeroport imens la faza de doi turiști ușurați de bagajele mari, bine informați și gata de plimbare.

Călătoria cu trenul a durat câteva minute, tren curat, venit la timp, chestii obișnuite pentru cei care nu lucrează pe sistemul CFR. Am ieșit din gară și ne-am apucat de făcut poze.

Încă nu eram în clar cu niște setări la Niki, deci vor mai fi poze supra sau sub expuse. Iertați nepriceperea 🙂

Cu sau fără hartă, odată ajunși în acest punct, ne-am dat seama că ne îndreptăm spre un loc interesant. Așa că am luat-o la pas în sus, curioși să vedem ce ne oferă peisajul.

După cum era de așteptat, clădiri frumoase și bine întreținute. Am prins chiar un eveniment care promova diverse tipuri de energie, așa că zona era plină de oameni și de copii pe biciclete, cu tot felul de „agregate” ce mergeau pe energie solară sau electrică.

Aceasta era o mașinuță  ce mergea pe bază de energie solară. Atât de simpatică mi s-a părut, că a trebuit să-i fac o poză.

Apa ne-a adus aminte de Neretva, un râu în care aveam impresia acum câțiva ani că s-ar fi deversat câteva containere de vopsea verde, pentru că e greu să accepți că acea apă este de fapt așa de la mama natură.

Pentru că mai aveam destul timp de plimbat și eram curioși ca niște mâțe, am trecut podul în căutarea altor locuri interesante.

De pe pod am privit în depărtare și am decis că și acolo trebuie să ajungem. Nu am stat să studiem prea mult harta, deci fiecare pas era pentru noi aducător de noi surprize. Am privit puțin și înapoi, spre direcția din care am venit.

Detaliile de fier forjat de la un balcon ne-au lăsat cu gura căscată .. și cu aparatul pregătit, din fericire.

Tot felul de expozanți cu mașinile lor electrice sau diverse alte agregate. Și o roată a norocului de la care puteai câștiga câte ceva. Nu costa nimic să dai cu roata, așa că ne-am încercat și noi norocul. Nu am câștigat nimic (la cât „noroc” am eu la chestii din astea nici nu mă mir), dar am primit câte un ice-tea că am participat. Am zis săru’mâna și ne-am luat picioarele la spinare să mai pozăm câte ceva.

Bicicletele de acolo mi-au amintit de civilizația din cartierul meu, odată cartier bun, de unde mi s-a furat în 2011 bicicleta din fața blocului. Legată de tată-miu și săltată de oameni de bine în cele 3 minute cât i-a luat să urce la etajul doi și să ia câinii la plimbare.

Ca tot omul harnic, și elvețienii aveau câte o bărcuță pentru plimbare. Chiar am prins o familie, când ieșeau cu barca pe lac. Deh, viață stresantă …

Vă mai plictisesc cu câteva poze din această zonă, chiar ni s-a părut superbă.

Clădiri superbe și întreținute perfect. Ai uneori impresia că te uiți la pozele unor machete, nu că sunt și ele supuse capriciilor vremii ca orice altă clădire obișnuită.

Eram deja aproape de lac și peisajul devenea chiar mai frumos decât până acum.

Exact prin zona respectivă am auzit vorbindu-se românește. După 6 luni de stat între americani, când mai auzeam românește pe stradă destul de rar și priveam cu interes persoanele în cauză, ne-a picat bine să auzim pe cineva vorbind în limba noastră. Ne-am întors privirile și ne-a pierit zâmbetul. Era o familie de țigani, în pauză de furat probabil. Exact genul de oameni pe care nu prea i-am văzut în State (cred că am dat de ei de 3 ori în 3 ani) și din cauza cărora suntem la mare „căutare” în Europa.

Am tăcut cât am trecut pe lângă ei și ne-am văzut de pozat.

Lebedele de pe lac aveau program de spectacol, așa că am pus „lentila” de zoom și am încercat să le prind în ipostaze cât mai interesante.

Pentru că nu mai aveeam timp să ajungem și pe malul stâng al lacului, ne-am mulțumit cu niște poze și promisiunea că vom veni odată să aprofundăm frumusețile orașului.

Am luat-o la pas alert înapoi, pentru că mi-era teamă că vom întârzia. Așa că am tot făcut mutre să ne mișcăm mai repede, că mai aveam vreo 30 de euro toți banii, deci nicio șansă de rămas acolo peste noapte. Decât dacă dormea pe sub vreun pod.

De la înălțime am admirat zona pe care am parcurs-o deja pe jos și mulțimea de oameni ce participa la eveniment sau, ca și noi, căscau doar gura.

Un „don chișote” numai bun de pozat și o vacă pe un balcon. Nu-o obraznică, e chiar o vacă.

O ultimă privire înapoi și un galop serios spre gara cât toate zilele, ce avea să ne facă legătura cu aeroportul. Am oprit la un Burger King să înfulecăm ceva și faptul că meniul ne-a costat dublu față de cât costa în New York (aceleași chestii, aceeași companie), ne-a mai dat o dată de înțeles că în Zürich nu-i bine să vii cu punga prea goală.

Orașul merită clar mai multă atenție decât cele 3-4 ore pe care i le-am putut noi acorda, deci l-am trecut pe lista orașelor ce trebuie văzute în tihnă. Deocamdată am avut parte de un mic „teaser” și voi de o poveste care sper că v-a plăcut.