Am prins de pe Facebook, în dimineața asta, un articol care m-a umplut de bucurie și de nervi în același timp. Este vorba despre un copil cu Sindrom Down, care a luat BAC-ul în ciuda condiției lui și împotriva tuturor celor care și-au băgat nasul să-l împiedice (și nu au fost puțini). Citiți articolul și vă cruciți .. deși, teoretic cel puțin, nu ar trebui să vă mai mire că România este la coada clasamentului (loc deja obișnuit pentru noi), când e vorba despre TOLERANȚĂ și sprijin acordat de către societate „fiilor ei altfel”.
La fiecare ieșire din țară am fost șocați (în modul ăla plăcut) să vedem oameni cu dizabilități în mijlocul societății. Că stăteau la terase, cu prietenii lor „normali” (după standardele societății), că făceau sport (atât cât le permitea dizabilitatea), că pur și simplu TRĂIAU ca niște oameni normali. Li se zâmbește, sunt bine îmbrăcați, sunt fericiți. Oricum luptă în fiecare zi cu probleme pe care noi, ăștialalții, nici nu ni le putem imagina, dar nu sunt marginalizați și batjocoriți.
Periodic în România apare câte o știre despre câte un „handicapat” pe care societatea îl lovește în plus (că nu-i ajung problemele de zi cu zi): dați afară de prin cluburi (că strică fengshui-ul bețivilor de acolo), dați afară din școli, batjocoriți și dați la o parte. Sunt prea puțini părinți care știu să-și educe copiii să fie toleranți și politicoși. De fapt ce drac de pretenții să ai, când adulții râd de toți cei care sunt „altfel” .. mai avem și pretenții să-și educe copiii să vadă mai departe de un scaun cu rotile sau de muțenia unui om.
Întâmplarea aceasta ne dovedește încă o dată că religia nu are prea mare legătură cu adevărata moralitate (credeam de multe ori că ortodocșii noștri au răsturnat carul nesimțirii, se pare că nici la greco-catolici nu-s doar fecioare neprihănite) și că sunt prea mulți profesori în țara asta care nici un câine nu ar trebui să educe, pentru că l-ar educa prost. Despre elevi nu ai ce să mai spui, ce educație primesc acasă, asta pun în aplicare în școală.
Omul care trebuie admirat în povestea asta .. sunt doi: un copil care știe ce dorește de la viața asta (în condițiile în care mii de tineri de vârsta lui nu sunt în stare să treacă niște examene pentru care se pregătesc de 4 ani) și o mamă cu adevărat eroină, care și-a învățat copilul că nu contează cum te naști, contează cum alegi să-ți trăiești viața: în genunchi sau încercând să te depășești în fiecare zi.
intoleranţa la noi se manifestă la fiecare pas.mă cutremur când mă gândesc la ceea ce a simţit şi a pătimit mama aceea. am văzut când era fata mea mică, în clasa I şi II o fetiţă pusă la colţ de ceilalţi colegi doar pentru că nu avea posibilităţi financiare. copilul acela era sănătos şi n-a avut parte de nici un pic de înţelegere nici din partea părinţilor, nici din partea copiilor. până la urmă părinţii au preferat să o mute la o altă şcoală deşi nici şcoala unde era nu era decât o şcoală simplă de cartier. şi apropo, fiica mea are o amică în căruicior, nici nu vă puteţi imagina ce om sensibil este aceea fata. de lăudat ne place să ne lăudăm cât de buni suntem noi doar că în practică … mai pardon.
E inepuizabilă lista de anormalități din realitatea în care trăim! În orice parte ne-a întoarce privirea, e tot așa. Lucruri care sunt pe dos față de cum ar fi firesc să fie. Că e vorba de o societate bolnavă, de dezinteres, de răutate, de… câte și mai câte… nici măcar faptul că ne dăm seama că nu-i bine, nu schimbă nimic. Și nici nu știu dacă ajunge să ne dorim să fie altfel, cât timp nu facem nimic… da, știu, suntem, fiecare dintre noi, prea mici pentru a schimba ceva… dar atunci, care ar fi soluția?
Emotionanta poveste! Si o mare bucurie pentru reusita lui Mihai. Asta ar trebui sa fie o speranta pentru multi napastuiti si o lectie pentru si mai multi cu sufletul schilod.Si mai zici sa gasesti un sprijin in biserica…
N-are nicio legătură religia, eu zic că regimul comunist e de vină.
P.S. căutați pe youtube: copiii de la cighid;
Ai pus un titlu extraordinar! Când am ieşit prima oară în afara ţării, m-am mirat cât de mulţi asemenea oameni speciali, vedeam pe străzi. Mi-a trebuit un pic de gândire să pricep că şi la noi erau la fel de mulţi, doar că ai noştri sunt nevoiţi să stea mai mult în casă, decât să iasă, să înfrunte condiţiile “bune” ce li se oferă.
Când am auzit pentru prima oară știrea pe scurt m-am bucurat și eu. Apoi am citit azi interviul cu pricina și-mi dau seama că e cam dubioasă chestiunea.
De unde știu eu ce a dictat ăla și ce a scris însoțitorul? La fel și la clasă. Directorul liceului dă de înțeles că Mihai era discriminat pozitiv și în cazul lui mergea și așa, în timp ce restul elevilor trebuiau să înghită în sec. Apropo, cum dădea lucrări de control, dacă nu era așa capabil să scrie? Eu nu-s de acord cu coborârea standardelor doar ca să se simtă și X și Y bine. Dacă știe, excelent, să i se dea diploma. Dacă nu, asta e, nu suntem toți la fel.
P.S. Nu e țară de handicapați. „This is Sparta!” 🙂
Experienţa demonstrează că vreo 50% din populaţie, care nu ştiu, te tratează cu partea dorsală, la fel ca pe puştiul cu sindrom Down. Chiar dacă e evident că ştii mai bine ca ei.
Probabil e voba de efectul Dunning–Kruger în experiențele tale:
Nu prea văd totuși legătura cu ce am zis eu. Insinuezi că directorul și restul oamenilor se credeau superior acelui copil fără să aibă vreo bază pentru asta? În cazul directorului îmi pare mai degrabă răutate decât necunoaștere.
Oricare ar fi situatia, eu cred ca e admirabil ce a reusit copilul asta. Multi oameni cu sindromul lui Down nici nu pot manca singuri, dar sa promoveze niste examene.
Sincer acuma, nu vreau sa fiu Gica Contra, inteleg ca asta e parerea ta… dar parerea mea, daca mi-o accepti, este urmatoarea:
– oricat de discrimat ar fi fost copilul asta in scoala, pozitiv sau negativ, a fost DOAR un copil. Intr-o clasa in care avea cel putin 25 de colegi, daca nu 30+. Nu cred ca niste copii normali, fara niciun handicap, aveau de ce sa se simta ofensati ca un copil CU HANDICAP beneficia de niste ajutoare pentru a se dezvolta pe plan intelectual IN CIUDA HANDICAPULUI. Nu e ca si cum profesorul tinea ora numai cu el.
– am avut coleg de liceu care ramasese cu un handicap fizic in urma unei paralizii cerebrale (ceva accident cand era mic, daca nu ma insel). Nu putea sa scrie, era dreptaci si mana dreapta era compromisa in maniera in care scria citet o fraza in 20 de minute. Putea sa tasteze bine-mersi la calculator, ceva mai incet decat un om bine familiarizat cu tehnologia, dar oricum. Ia ghiciti cum dadea teste, teze, cum a dat bacul? Daa, exact, persoane din scoala ii scriau testele, tezele etc. DAR mai era si ascultat putin dupa aceea de profesor, sa-i confirme nota. A dat BAC-ul in aceeasi sesiune cu mine, iulie 2011, si un om venit special pentru el, pe care nu-l vazuse pana atunci, i-a scris de mana lucrarile scrise, intr-o sala doar cu el si un supraveghetor. A luat BAC-ul si examenul de admitere, tot pe sistemul ala, si a trecut si de ceva sesiuni pana acum. Mi se pare de bun-simt, daca omul stie, de ce sa nu aiba sansa sa dea un examen de CUNOSTIINTE? Nu e ca si cum da examen de ucenic strungar, unde n-o sa poata manui vreodata strungul. Sau altcineva sapa pentru el la Agronomie, ca nu, nu s-a dus la Agronomie. Si nici sa se faca pompier, sudor, mecanic auto, dansator in club. Invata sa devina INGINER DE SOFT. Mi s-ar fi parut o problema sa fi ajuns asa sef de santier, ca na, n-ar fi fost capabil, ca nu-i permite handicapul, nu de alta, dar altfel?!…
– si in aceeasi nota, daca tu, om normal, in anul II de facultate la Litere, suferi un accident si ramai fara maini, doamne fereste, e vreo problema daca iti continui studiile si nu scrii lectiile, iar la examen iti scrie subiectele pe hartie, DICTATE DE TINE, un insotitor? Doar nu-ti poti folosi mainile, nu ti-ai pierdut capul!
Poate sunt eu prea vehementa, dar mi se pare normal, intr-o tara civilizata, ca persoanele cu handicap sa poata trai un trai decent, sa poata studia, sa se poata deplasa etc. Sunt chestii de bun simt care pentru ei inseamna enorm, pot fi bine mersi integrati in societate, pana la urma sunt un castig, ca doar tot oameni sunt, si la ce natalitate avem…
Cristian chiar are dreptate la ce spune.
Nici eu nu cred că religia are vreo legătură cu ticăloşia şi mizeria umană de care au dat dovadă unii “normali” în relaţia cu băiatul ăsta. A fi slujitor al Lui Dumnezeu a încetat demult să fie un reper de ţinută morală. A, că aşteptările sunt cu atât mai mari fiind vorba de astfel de oameni, e adevărat… dar de cele mai multe ori nu au nicio legătură cu realitatea.
Ramona, nu te mai minuna de rahaturile care se intample pe aici. Vezi rapunsul lui cristian, inmulteste-l cu numarul celor care se cred niste semizei in compania unor persoane cu probleme si iese fix romania pitoreasca 🙂
this is sparta!
@Bogdan, care parte din
n-ai înțeles-o? De unde și până unde mă cred vreun semizeu? Ți se pare că m-am lăudat pe aici cu ce am făcut eu la bacalaureat și că i-am zis sâc-sâc copilului ăla? E vorba de corectitudine aici și nu dintr-aia politică că pe aia fac ceva.
N-am nicio problemă cu ideea de a ne purta frumos cu semenii noștri și de a-i ajuta, dar hai să nu facem asta cu forța. Dragoste cu de-a sila nu se poate, iar uniformizarea/netezirea asta pentru a nu se simți X discriminat e tembelă. Hai să mă plâng și eu că nu știu ce blondă cu țâțe mari nu mi-o trage pentru că n-am mușchii lui Schwarzenegger și înălțimea lui Jerzy Janowicz. Apropo, nu există pe aici nicio blondă politică corect? La nevoie accept și o brunetă 🙂
Cât despre România ta pitorească, de ăia care se leagă de cum votează și se reproduc unii proști (de pe la țară), nu comentezi? Aaaa de ăia putem să ne legăm. La fel și de elevii „normali” care n-au luat bacul și pe care-i facem loaze, proști șamd, dar de unul cu sindrom Down sau alt handicap n-avem voie. Poate că elevul ăla „normal” s-a născut leneș sau prost sau într-un mediu aiurea și alea îi sunt limitele. Ce zici de tema asta de gândire?
Nu mă prind ce ironie ieftină ai vrut să faci prin repetarea frazei „this is Sparta!”, dar sper că realizezi că handicapații n-aveau ce căuta în Sparta. Că asta era bine sau rău nu știu, dar e un fapt istoric.
Nu e singurul copil cu sindromul Down care a luat bacul, chiar eu am cunostinta de un baiat care a reusit acum 5 ani. Dar cineva a fost inspirat si a scris despre el, ceea ce e de bine, ca aduce in fata tabuuri pe care de mult prea multe ori le ingropam.
Si ne mai plangem ca nu merge nimic in tara asta. Un popor josnic.
ma bucur pentru el, este dovada ca se poate si cand sunt greutati in viata….bafta in continuare si sanatate.
Daca aveti “bucuria” sa mergeti la vreo institutie monopolista (Eon,Enel) sau pe la unele institutii de stat veti vedea acolo cum sunt umiliti nu numai cei cu dizabilitati ci multi,chiar prea multi batrani,bolnavi,analfabeti,tarani si stiti de ce? Pentru ca s-au desfiintat sucursale,pentru ca acestia nu folosesc internetul,pentru ca cei trimisi pe teren pentru verificari trec date din “burta”,facturi platite la ghisee care nu au fost luate in calcul.Azi dupa mult timp am fost la o astfel de institutie unde era obligatorie prezenta fizica pentru semnarea contractului si am stat cu numar de ordine respectat de catre clienti peste 4 ore.Cand am ajuns la ghiseu nici nu mai stiam ce dracu’ mai vreau.
Asta cu toleranta vine din educatie, se stie cate eforturi au facut americanii pentru a domoli ura de rasa si in afara de educatie cei 7 ani de acasa. Profesorii nu prea au ce sa faca daca elevul are in vizor doar sa devine Guta doi sau cum era inainte Monica Gabor… In plus se dovedeste ca suntem o natie care adora pe cei cu bani indiferent de mijloacele prin care ii dobandesc…
Am văzut și eu subiectul și am fost emoționat, recunosc. În primul rând mama copilului merită toate felicitările din lume pentru cât a luptat, iar copilul merită apreciat și luat ca exemplu. Poate, încet, încet, se mai schimbă mentalități.
Nu stiu daca persoanele cu sindrom Down pot fi numite, per ansamblu, persoane cu handicap, chiar daca afectiunea presupune si niscaiva “defecte” mai mari sau mai putin grave. Intr-adevar, pe langa aspectul general, astfel de indivizi pot prezenta si anumite handicapuri fizice (tulburari de vorbire, malformatii cardiace, etc), eventual si un anume grad de handicap intelectual (variabil de la caz la caz, de multe ori handicapul psihic, intelectual este ca si inexistent, unii putand fi normali sau aproape normali). In schimb sunt extrem de sensibili, putand avea inclinatii artistice, de pilda spre muzica sau dans. In atare conditii, in masura in care unii indivizi cu sindrom Down se pot integra mai mult decat multumitor in viata sociala, ii mai putem considera handicapati?