Dacă tot e duminică, zic să povestim chestii mai relaxate, că ne-am săturat de filozofii. Şi, dacă tot am proaspăt făcută tunsoarea, să povestim despre podoaba capilară la dame: cum e normal să fie şi cum o avem noi.
Am se pare ceva “dereglat” la gene, când vine vorba de păr. Sunt celebră pe la toate coafezele, cu “blana” mea. Am avut părul lung de la 10 ani la 19 ani. Până sub fund. Uriaş, des, uşor ondulat. O bucurie pentru văz, o teroare când era vorba de întreţinere. Consumam un lighean de şampon la o spălare, îmi lua ore bune să-l usuc şi periatul era o veşnică sursă de frustrări. Dar era frumos ca la zâne. La 19 ani l-am tăiat. Scurt. Dintr-o dată. Am adus coada acasă, frumos legată. E superbă, vorba aia produc şi io ceva pe lumea asta … păr.
În ultimii ani am lăsat pletele să crească o dată sau de două ori şi le-am readus la “normal” pe când erau pe la jumătatea spatelui. La cât de repede creşte părul, chiar nu era o maximă realizare.
Am revenit la freza “tradiţională”. SCURT, aproape băieţeşte. Uşor de întreţinut şi comod. Plus că arăt chiar mai decent, pentru că, odată ce începe să crească, pleata are prostul obicei să se onduleze după cum i se arată. Şi, pentru că am şi vreo 3 “vârtejuri” asimetrice pe cap, vă imaginaţi rezultatul. Decât să am coadă de “cal”, că oricum nu-s în stare de chestii mai serioase, prefer să fie scurt.
Normal că juma’ de familie e în doliu de 5 zile, că am tuns “frumuseţe de păr”. Şi că alţii şi-ar dori să aibă asemenea podoabă şi tra-la-la. Restul lumii cugetă că, deşi nu e chiar cea mai feminină variantă, nu stă rău. Plus că, va creşte oricum buruiana. Din păcate mult prea repede.
Io deci ştiu cum voi vota astăzi. Voi?
[poll id=”14″]
