Chiar am dat de o scriere pe blogul Amei si mi-a dat idei.. Da, e doua noaptea si eu scriu in blog, pentru ca ma recunosc. Asa cum eram acum 10 ani, la varsta de 20 ani. Impliniti. Nu am scris prea mult despre jobul in cauza, pentru ca pierderea lui a durut mult timp.
Cei din Timisoara probabil isi amintesc (sper cu placere) de proiectul care s-a numit Radio Analog. Muzica “adevarata”, prezentari de albume, o echipa de redactori printre care am avut privilegiul sa ma numar. O putoaica abia trecuta cu 2 saptamani de limita de jos pentru ocuparea postului (implinisem 20 de ani cu vreo 10 zile inainte de interviu), studenta in anul intai la ISE (mare tampenie), absolventa de Peda, cu gusturi muzicale indoielnice, dar se pare cu voce buna (asa ziceau ei, pana in ziua de astazi ma declar complexata de trambita mea; sincer nu imi place) si cu dorinta de a munci.
A fost visul vietii mele.
Cand am primit permisiunea de a iesi on air prima data am trecut in calendar cea mai frumoasa zi din viata mea. De pana acum. Aveam colegi mai mari (30-50 de ani), adevarate enciclopedii de muzica. Si eu ma straduiam sa invat in saptamani cat acumulasera oamenii astia in ani de auditii. Si culmea este ca reuseam.
Am muncit mai mult decat se astepta de la un om normal. Am avut constant 8 ore de emisie (cu CD-uri, nu muzica data de pe computer, asta munca de DJ), 6-7 ore duminica, am facut un Revelion in radio, un maraton de 16 ore cu un coleg de un Valentine’s Day. Am avut accident cu masina radioului (soferul s-a infipt in alta masina cu Tico-ul nostru) si mi-am facut emisiunea de 3 ore (de la 6 la 9 sambata dimineata; imaginati-va ce audienta aveam) cu capul “ciobit” si sange uscat pe frunte, o durere teapana in genunchiul stang (am avut o vanataie sub rotula multe luni si am injurat de toti dracii pe aia de au pus radioul la etajul patru) si spaima unui om care a trecut printr-un accident. Nu conta, aveam emisiune si “sloganul” meu era ca “atat timp ca pot sa ajung pe 2 picioare .. hai ca mai mult topaiam pe unul .. eu imi fac treaba”.
Exact la un an de la minunea asta am zburat de pe bicicleta in cap lovita de un sofer care nu intelegea ca si eu am prioritate, nu doar masinile. Am venit a doua zi la radio (iarasi “maraton”: tineam locul baiatului de pe matinal si apoi aveam Jukebox) cu umarul drept dislocat si o durere crunta. Mi-am dus CD-urile in emisie cu mana stanga si tot mi-am facut emisiunea. Pentru ca, nu-i asa, puteam merge pe doua picioare si gura inca era functionala.
Stiu ca m-am certat cu un coleg pe teme de “radio management” de era sa ne pocnim in redactie. Si m-am implicat ca nebuna in tot, chiar si cand salariile erau tot mai mici (nu se mai plateau orele de emisie de duminica de pilda, nu se plateau suplimentarele) si incepeam sa ma satur. Aveam emisiune duminica si obosisem de 6-7 ore in fiecare duminica. Mi-era sila de requests si de albumele de prezentat. Am auzit cu prilejul asta (va spuneam ca invatam si eu pas cu pas despre fiecare artist) despre albume serioase realizate de Yes, Pink Floyd, Joni Mitchell, Laurie Anderson, Genesis, Renaissance, Mike Oldfield, Trilok Gurtu etc. Cautam informatii despre albume si artisti si radeam cu gura pana la urechi cand imi povesteau sefii despre amici de ai lor de 50 de ani, care intrebau si ei “auzi, ma, cand imi faci cunostinta cu tipa asta?” si ramaneau cu gura cascata cand aflau ca “gagica” pe care o banuiau ei de varsta lor, era o copila de 20 de ani. Care recupera saraca auditii de parca era final de lume.
Le-am facut zic eu pe toate. De la emisie pe 2-3 emisiuni (ca erau perioade de concedii si nebuna avea chef de munca), la self-mixing pe citit de stiri (era “patronatul” stramtorat cu banii si am ajuns si stirista, dar nu aveam chef sa las pe nimeni la butoane), emisiuni de noaptea (la inceput), dimineata, pranz, seara. M-am fatait pe grila aia mai ceva ca un titirez. Am avut emisiuni de “entertainment” matinal, de jazz, rock (mama ce urla muzica pe acolo), chiar si o ora de country. Muzica romaneasca (de calitate, nu toti idiotii care se cheama acum muzicieni) .. ii zicea “Filiera Romaneasca” si “cireasa” pentru multi ascultatori (si un chin sa o realizez, la cat era de munca), “Weekend plus”. Acolo intrau albumele si o saptamana intreaga de research.
Si iata ca intr-o vara se tot vorbea in oras ca ne vor “vinde”. Kiss FM, pe care imi veti permite sa ii numesc Kitsch FM de acum inainte, erau interesati de frecventa. Si patronul usor satul de radio si cu gandul la alte afaceri. Si iata ca intr-o frumoasa zi de octombrie am fost anuntati ca Radio Analog va disparea.
Fara sa stim EXACT care e ultima zi de emisie, ca vorba aia, puteam anunta si noi auditoriul sau macar sa le multumim celor care pierdeau ani din viata ascultand comentariile noastre mai mult sau mai putin inspirate. Ultima mea zi de emisie a fost vineri. Am iesit din emisie cu un comentariu destul de “ciudat”, prin care dadeam si eu un semnal. Simteam ca este ultima data. Luni a facut un coleg tura mea, pentru ca avea “datorie” si pentru ca luni era ziua mea. Si de ziua mea s-a auzit pentru ultima data radioul “meu”, pentru care sacrificasem atatea si care a insemnat mai mult decat un job.
Am intrat pe o luna intreaga in depresie, desi aveam deja un job cu salariu dublu si eram de 4 luni doar “colaborator”, mutasem cartea de munca. Alti colegi au ramas aproape pe drumuri si le-a luat ceva timp sa isi revina. Sa ai 40-50 de ani si sa fi facut radio ultimii 15 ani era destul de ciudat pentru o reconversie profesionala.
S-a pierdut mult atunci. Am pierdut mult. Atunci cred eu ca mi-a murit inocenta. Atunci am inteles ca din pacate a fost cam degeaba. Pasiunea noastra pentru muzica buna si cunostintele exceptionale ale colegilor mei, gustul lor desavarsit pentru muzica bine aleasa, incercarea noastra de a oferi o ALTERNATIVA, de a difuza muzica nu zgomot au fost in zadar. Pentru ca, pana la urma, pentru un ban in plus s-a vandut poate cel mai frumos post de radio pentru frecventa si atat. Si am ajuns si noi in Timisoara sa ascultam inca un post de radio care difuzeaza ce e in topuri, pentru un public semidoct (cand e vorba de muzica) si prea superficial sa incerce sa asculte si altceva decat toate loazele astea de se cred muzicieni.
Noi aveam Deep Purple, Led Zeppelin, Guns’N’Roses, Metallica, Dire Straits, Beatles in playlist in fiecare zi (si alti artisti in fata carora mi-as scoate palaria in fiecare zi), ei au dance, rap, Britney Spears, Timberlake si tot felul de chestii la “moda”, care nu necesita consum neuronal prea mare, doar niste boxe date pe “bass” de sa iti rupa timpanele, ca au aflat “cocalarii” ca e misto sa auzi pe bass. Aveam ascultatori “audiofili” care stiau de pilda cand dam un mp3 si nu este CD pentru ca aveau scule super performante si sesizau diferenta. Si era albumul lor preferat si se suparau daca nu dadeam de pe CD si treceam pe mp3 sa ne fie mai usor la mixat. Da, existau oameni de genul asta.
Stau acu’ si cuget (sau mai mult stau): PENTRU CE? Am muncit la douazeci si ceva de ani asa cum nu cred ca mai am energia acum sa o fac. Am pus radioul pe un piedestal si m-am inchinat lui. In primii doi ani nu cred ca am avut concediu. In urmatorul m-au “obligat” sa imi iau zilele libere. Stateam 2-3 zile linistita, dupa care ma “frigea” sa revin in emisie. Pentru cei cu drag de el, radioul este un drog. Si nu te simti intreg, decat acolo, in “cusca” aia capitonata, aberand lejer la un microfon.
Imi amintesc cu drag de zilele alea. De diminetile in care veneam pentru matinal si deschideam usa. Eram numai eu. Era al meu. Radio Analog era de fapt al meu. Porneam calculatorul principal, inchideam cel secundar, intram pe net pentru informatii, dadeam binete stiristului (ce venea cam la jumate de ora dupa mine) si incercam sa nu adorm pe mixer (trezitul la 4 dimineata nu era deloc bun). Imi placea linistea, racoare aerului conditionat ..
Imi amintesc de oamenii care au tinut mortis sa ma cunoasca (unul dintre ei este alaturi de mine de aproape 6 ani si cred cu tarie ca este dragostea vietii mele), de sedintele de radio cu pizza (aveam un barter cu o pizzerie si ziua de pizza era cea cu sedinta saptamanala), de molfaitul de zor al “mancarii de porci” (cum ii ziceam eu .. zau ca era de proasta calitate) si de glumele din redactie in timpul si dupa sedinta, de miile de CD-uri cu muzica (integrala Jethro Tull, integrala King Crimson, Deep Purple, Renaissance, John Mayall, Eric Clapton si toate trupele prin care s-a fatait), de spaima primelor emisii, de relaxarea omului care le-a cam vazut si chiar facut pe toate …
Imi amintesc de cei care mi-au dat “pe la nas” cu muzica buna, cei care m-au carat dupa ei la Bucuresti la concert Yes sau Steve Vai, cei care m-au incurajat si care m-au criticat constructiv, convinsi ca pot mai mult. Sunt multi cei care mi-au insuflat dragostea pentru muzica “serioasa” si care m-au ghidat cat de bine au putut.
Mai intalnesc acum oameni care imi spun ca ascultau emisiunile .. ma bucur sa aflu ca unora chiar le placeau. Si ca regreta ca s-a terminat. Asa cum regret si eu, asa cum regreta si alti fosti/actuali colegi, cand mai povestim de vremurile de alta data.
Am fost un “copil” atunci si am intrat in munca asta cu tot ce am avut. Cand a “murit” radioul, a murit ceva in mine. Mi-a fost greu sa realizez ca pe 99 FM nu mai este loc pentru albumele noastre, nu mai este loc pentru emisiunile de jazz de seara, pentru muzica parintilor nostri sau a noastra, pe cand deschideam urechile. As putea sa regret acum tot ce am investit copilareste in acest vis (real timp de 7 ani), dar poate ca este pacat. Pentru ca raman amintirile, oamenii, muzica, satisfactia ca ai facut ceva cu tot sufletul. Pentru ce? Pentru TINE. Pentru a putea sa stai, ani dupa asta, sa stii ca ai facut tot ce ai putut si ca ai crezut in ceva. Si asta te vindeca de durerea pe care o simti cand stii ca acel ceva nu mai este si ca in mod normal, daca stai sa privesti din perspectiva asta, a cam fost in zadar.
Si totusi .. totul pana la urma a meritat. A fost frumos, am invatat, avem amintiri. Si astea nu dispar, chiar daca acum cativa ani, ceea ce a insemnat totul pentru tine, a inceput sa “cante” pe o muzica pe care refuzi sa o accepti.
