Mă tot fâţâiam de nişte luni să povestesc despre “şocul” din trafic şi uite că acum s-a brodit. Cetin pune un clip şocant cu un accident PE TRECEREA de pietoni, aşa că mi-a dat apă la moară să relatez cum stă situaţia peste ocean.
Imediat ce s-a încheiat potopul din weekendul ce a urmat sosirii noastre (adică noi am “picat” vineri, a plouat în draci până pe luni cred), am luat una bucata iubit şi ne-am aventurat pe jos pe un bulevard de se cheamă Woodhaven. Am pozat clădirile cu scările alea de incendiu, am văzut nişte turnuri de apă la înălţime, ce mai … nebunie. Şi observăm alte amănunte: gropi în asfalt (chestie cică intenţionată, că alfel merg ăştia ca nebunii), gunoaie pe stradă etc.
Băgăm la cap şi că americanii preferă tancurile de maşini şi că, până şi străduţele lor au măcar spaţiu pentru 3 maşini, dacă nu chiar 4. Semafoarele pietonale îs un pic altfel că au o mână roşie pentru “don’t walk” şi un omuleţ alb pentru “walk”. Na, logic până la urmă. În unele zone de trecut, există indicatoare cum că a mai decedat câte unul traversând cele 8 benzi de bulevard, aşa că e clar că stai cu ochiu deschis.
Teoretic.
Noi, ca mari europeni, şoferi, plus oameni care ştiu că maşina rupe nu face altceva, normal că suntem atenţi. Trecem pe “verde”, chestii din astea organizatorice, să n-ajungem, ferească sfântul, donatori de organe prin Obamaland.
Pe unde e bulevardul larg, lumea e destul de cuminte, tot pe principiul că şi oasele lor se rup, mai ales dacă îşi aleargă yankeii hergheliile putere. Dar să te ferească sfântul să ajungi la o trecere pe 2 benzi, în zona Mall-ului din Queens (că e lumea de pe lume acolo) sau în Manhattan.
Deci sincer mi-e milă de şoferi. Iată cum decurg ostilităţile.
“Verde” la pietoni. Normal, trece vulgul. Apare palma aia roşie şi începe să clipocească. Deci “mişcă-ţi dosul, dacă-l mai vrei întreg”. Normal, unii indivizi cu toate oalele în dulap, ar sta să nu rişte să fie prinşi pe roşu complet. Alţii (majoritatea deci) încep traversarea, de parcă după roşu ăla clipocit mai vin 5 ture de verde. Bun. Şi se produce inevitabilul “se face roşu”, iar maşinile încep să pornească. Mda, aţi ghicit. Unii pietoni ÎNCĂ au de traversat sau acum pornesc. PRINTRE MAŞINI. Maşini care se strecoară umile printre vitele cu 2 picioare.
Apoi să-mi fie cu iertare, dar io aş înjura la ăştia de nu le-ar mai prii prânzul 2 luni.
Cum în general n-am treabă dacă alţii vor să doneze organe mai repede, nu m-ar fi deranjat, dacă nu mă lua unul din calmul meu englezesc.
Traversez prin Manhattan pe nuş’ ce Avenue. 6, 7, irelevant. Este cam 2 la prânz, cald de să crăpi, pute a de toate. Plin de lume. Ajung la semafor. Roşu. Stau. 30 de oameni trec. Mă uit la şoferi şi mi-e milă. Se mai strecoară cu grijă să nu calce vreun dobitoc. Mă gândesc că în ţara asta de amatori de procese, un asemenea pieton, pe care îl trozneşti PE VINA LUI, e în stare să te dea în judecată pentru nu ştiu ce daune morale, de vinzi rinichii viabili ai întregului clan. Nu te joci cu nebunii.
Şi stau liniştită să se facă “verde”. Trec, mai umblu un “block”, după care dau de altă intersecţie. Cu marele meu noroc, iar e roşu. Iar stau. Din spate mă împinge un “redneck”, deranjat că-i stau în cale “come on, lady, move it”. Să leşin de nervi. Îi arunc rapid “it’s red, you idiot”, dar n-are treabă. Porneşte direct pe trecere, în timp ce un taximetrist pune frână, să nu-i rupă cotoaiele. Alături de nebunul ăsta, iar vreo 20 de “civilizaţi” din ăştia.
Iar noi, în România, ne punem problema că, şi cu verdele tău, tre’ să caşti ochii sau mori cu zile.
