Pizza noastră cea de toate zilele

Am început să consum serios produsul în cauză undeva prin ’99, când primeam pizza în fiecare zi de luni, la radio. Aveau un contract de publicitate cu o pizzerie din oraș și primeam „supliment” câteva zeci de cutii cu produsul minune. Se împărțeau la trupeții de la cablu și la divizia radio, așa că ședințele noastre săptămânale se terminau frumos cu niscaiva papa.

După care șefii s-au prins că se poate vorbi și cu gura plină, așa că molfăiam și discutam chestii de importanță majoră, cum ar fi greșelile de mixaj pe știri, făcute de unii de pe muzical (de credeau știriștii că respectivii aveau ceva cu ei personal, de le „ardeau” buletinele de știri), programarea pentru concedii (când se ducea grila pe copcă și trăgeau unii și ture triple etc. Am zis, chestii de importanță majoră.

Mâncarea în sine era proastă, atât de proastă că o denumeam „mâncare de porci”. Dar, când era aburindă și aveai deja niscaiva ore de când trebăluiai prin studio, pica bine la mațe.

M-am mutat apoi la program dublu de prin 2006, lucrând cam 12 ore pe zi (8 la o firmă de advertising și 4 la radio). Pentru că pupam mâncare acasă doar seara, mergeam pe mâna patroanei și comandam împreună ceva de ronțăit de la o restaurant la care mai consuma și ea câte ceva. Cum nu cunoșteam personal prea multe variante și nu-s genul foarte curajos în a încerca noi gastronomii, mă mulțumeam cu mâncarea respectivă, să îi spunem mediocră.

Odată ce s-a terminat și cu aranjamentul acesta, m-am mutat la un post de radio aproape de casă, unde prestam „oral” seara. Deci teoretic și practic veneam mâncată de acasă. Nu mai era niciun barter cu pizzerii, așa că eram pe cont propriu. Cum băieții de pe tehnic stăteau cam toată ziua prin radio și erau pe bună dreptate lihniți de foame, cam pe când începea emisiunea mea, începeau și „emisiile” de aburi aromați prin studio. Pofticioasă am fost mereu, așa că, după câteva ture de înfulecat din porția bieților flămânzi, m-am gândit că-i frumos să-mi plătesc și eu porția.

Și uite așa aveam deja ritualul nostru de la ora 5, când comandam mâncare și apoi stăteam la o poveste scurtă, întreruptă doar din 10 în 10 minute, când se presupunea că mai am de grăit poporului ascultător. Aveam vreo 2-3 optiuni pe atunci și sunam aproape la oră fixă, de mă știau angajații ca pe un cal breaz.

Ultima dată am mâncat pizza împreună în acea zi de iulie, când am primit vestea de la București, că se închide postul din Timișoara. Ne-a cam stat în gât. Eram cu toții în mijlocul unei perioade proaste, atât personal cât și profesional: majoritatea eram înglodați în datorii (că doar criza nu avea să lovească România), plus că în „industrie” cel mai mare salariu pe care-l puteam lua era jumătate din ce primisem până atunci.

S-au vărsat lacrimi și ne-a cam stat în gât, să zic sincer.

Au trecut 5 ani de atunci și eu cel puțin nu am mai apelat numerele respective de telefon. Unii au dat deja faliment, alții continuă să ofere mâncare celor flămânzi sau doar pofticioși, care nu au acces atunci la bucătăria proprie sau sunt la fel de talentați ca mine la din astea.

Din ce văd de pe FoodPanda, există suficiente „bucătării” din care să alegi, deci nu rămâi la eterna pizza sau la „interminabilele” grătare cu cartofi prăjiți. Și nici să îți bați capul să ții minte niște numere de telefon (sau câte un meniu pe un A5 slinos, pus strategic în plasa cu bucate). Intri pe site, setezi adresa și vezi ce ofertă de mâncare ai. Comanzi și mănânci. Mai că aș încerca niscaiva mâncare indiană sau chinezească, dar am după aia scandal cu soacra 🙂

Voi ce vă comandați de obicei?