Din seria “scriu pe blog ce am mâncat ieri”, iote o poveste despre ce nu am mâncat în ziua hanterioară şi ceea ce sigur prea repede nu oi mastica. Să începem deci cu ze bigining.
Iesterdei pe la 9, dojolina făcea somnu’ de frumuşeaţă, chestie pe care o face de 30 de ani, da’ tot degeaba, că albastră şi cu ochii blonzi tot nu mă fac (sau era invers …). Ca orice om însă cu program de gravide (nope, n-avem veşti bune, ţineţi banii de botez la ciorap încă neşte timp), aceeaşi dojolina îşi ţinea mutra în cearşaf (că nu serveşte pernă de vreo 12 ani) şi încerca să ignore zgomotul din hol. Adică idiotul de câine lătrând, ai mei ameninţându-l a mia oară că îi vor tăia coada şi i-o vor da să o mănânce pe post de friskies, chiar şi eu răcnind “taci naibii din gură”.
Până la urmă vacarmul s-a estompat (mamă ce vocabulat dăştept am) şi am putut relua progamul de înfrumuseţare la domiciuliu. Pănă pe la 11, când mi-am deschis ochii înceţoşaţi de dormit de la 4 dimineaţa cu hopul de la 9, mişcare urmată de mutarea plapumei de pe trupu-mi adonisiac (drace, că iar le încurc .. trup de Venus adică) şi ridicare în capul oaselor.
Cu ochii încă închişi pe jumătate şi juma’ de gură am interogat familionu’ cu privire la brutala mea trezire de la nouă. A venit F… un prieten de familie de trăieşte la sat şi ne-a adus nişte carne de porumbel. Mişto, ce să zic. Exact când mă pregăteam să fac stânga împrejur pentru un “stay” unde şi hâmpărateasa stă fără alai, vine întraga poveste.
F.. s-a prezentat la 9 cu un sac şi, după ce l-a recunoscut Juni şi a încetat să latre (faza cu intimidarea din partea noastră nu pluteşte, deci tot el tre’ să decidă dacă să mai cârâie au ba), le-a zis alor mei că ne-a adus ceva carne de porumbel. Ok, iau ai mei saculeţul, după care observă ca mişcă sacul.
Ah, îs vii, explică acelaşi F.. care are impresia că familia mea face parte din nu’ş ce clan de tăietor de ouătoare şi că ne place a presta munca asta la bloc, acum pe vreo 20 de porumbei, living and breathing, vorba francezului.
După ce F.. a plect şi ai mei l-au înjurat în gând, tată-miu s-a luat cu mâna de cap şi cu aialaltă de sac şi a purces în curtea blocului pentru un eveniment gen enimăl plenet, lăsarea în zbor liber a păsărilor în cauză că e clar că niciun membru al distinsei familii în care trăiesc n-are de gând să le sucească minţile cu gâtul ataşat.
Din cei 20 de zburători, doi s-au calificat pentru trofeul prostul zilei şi au dovedit că nu’s destul de maturi să se ridice în zbor pentru a nu ajunge prânz pentru mâţele din zonă. Cum suntem dog person, am decis că mâţele se pot delecta în continuare cu şobolanii care au invadat zona, iar noi ne vom delecta cu încă doi “peţi”, că nu ne ajungeau două potăi în casă.
Am încercat ieri la prânz să îl zbor pe unul dintre cei doi posesori de pene şi cioc, dar este prea slăbit, aşa că l-am luat în braţe şi l-am adus înapoi la sanatoriu. Acum stau într-un coşuleţ şi se gândesc la nemurirea sufletului. Sunt foarte docili, deci nu m-am ales cu ciupeli de la atâta manipulare. Aşteptăm câteva zile să se întremeze şi vom încerca o nouă şedinţă de zbor.
Acum că am clarificat problema cu porungheii, să vă pove şi despre ăla micu. Adică să procedez la fel ca orice globber cu job din ăsta “greu”, de freacă menta pe net toată ziua şi mai şi câştigă un leu, şi să mă laud cu noua hachiziţie.
Înainte de asta, să pove cum am ajuns acolo. Cu maşina (celebra Corsica, pentru ăia de nu au prea dat pe blog acu’ neşte luni), parcând ca toţi dumnezeii (aveam loc, că altfel era mai trist) la “mol”. Iulius mai exact, plin ochi de români loviţi de depresia pre-recesiune şi tratându-se, normal, cu doze calculate de şoping.
Am ajuns la Diverta şi o întreb pe o tanti unde îs mini năutbucurile. Mă trimite la papetărie. Fac 2 paşi, după care mă întorc cu graţia unui elefant la dans sportiv şi îi zic scurt: “asta înseamnă laptopuri mici”. Ah, îi pică fisa şi o ridică. Mă trimite corect de data asta la colegii de pe “aiti”, care dau din cap .. nu mai au.
La “media ghelexi” au un Acer Aspire alb, cu linux, la 12 milioanţe şi ceva (aproape 13) … bani retro of course şi decidem (io şi genitoriul) să mai purecăm un şop. Ultra Pro Computers, unde un nenea mă priveşte cu juma de ochi, restul bucăţilor erau la un laptop şi la cei cu care discuta. Ceva colegi sau prieteni. Îmi venea să dau un pic cu el de pământ, dar mi-am dat seama că probabil e plin de tot felul de “clienţi” care vin, îl freacă la cap şi pleacă fără să cumpere. E şi seară şi eu culmea n-am chef să mă răţoiesc.
Imediat ce îşi dă seama că nu suntem acolo numai să îi pierdem timpul făcând pe interesaţii, tânărul îşi revizuieşte total atitudinea. Din uşor apatic devine foarte serviabil şi îmi explică a mia oară ce şi cum. Şi eu sunt obosită şi trec numerele alea pe lângă urechea mea, de trebuie să zică din nou şi din nou că ăsta costă atât, ăla atât.
Am de ales din nou între un Acer Aspire One cu linux, mai ieftin cu 1 mil. sau unul cu XP Home Edition. Aleg să am şi licenţa, pentru că şi laptopul principal e cu licenţa pe el. Am hard de 120, în loc de 160 (cât era ăla cu linux). Nu am nevoie de nu’ş ce spaţiu, că oricum e pentru “portabilitate”, nu va fi comp principal.
După plăţi şi dat cu subsemnata, am purces la a uda noua achiziţie (la figurat, că acum neşte luni am udat la propriu laptopul principal) la o cafenea prin mall. Până a venit comanda, tată-miu s-a apucat de nişte configurări şi văzut cum e jucăria. Mică şi fâşneaţă.
Să vezi acum live blogging de pe budă.
