Acum câteva zile vă povesteam despre un foarte bun prieten al lui mon pere, cel pe care îmi place să îl numesc “tatăl vitreg”, după ce m-am săturat să tot fac mişto de ei că parcă sunt căsătoriţi unul cu celălalt. Am aflat mai multe veşti, nu dau detalii, pentru că nu se ştie cum circulă vestea, oricum e foarte serioasă treaba. Din păcate, prea serioasă.
Ceea ce mă aduce în faţa voastră din nou este însă “prietenia” unora care teoretic sunt prieteni fără ghilimele. Chiar mai buni decât mine şi omul ăsta, că doar nu eu trăgeam beţii prin juneţe cu ei. Respectiva nu ştia nimic despre situaţia în cauză şi, în numele prieteniei ăsteia care cică îi leagă, am anunţat-o că omul este bolnav. Grav.
O mică paranteză .. persoana în cauză nu se simţea prea bine de 2 zile. Ceva febră, care s-a mai calmat cu medicaţie. În ziua în care ne-am întâlnit era programată la gineco, pentru verificarea “instalaţiei”, bănuind că poate şi de acolo vine. Chiar dacă nu este deloc grav ce are, deci departe de situaţia prietenului nostru, replica ei a fost “mda, mişto încurajare”.
Stai că îs eu mai proastă. Adică îţi spun că prietenul vostru ăl bun este grav bolnav, că acum este momentul să fii alături de familia aia şi tu crezi că pe mine de fapt mă preocupă problema ta minoră faţă de cea în discuţie şi că nu te anunţ peste câteva zile când nu mai ai febră. Sau?
Nu are rost să vă spun că înca nu i-a sunat, să ofere orice ajutor poate. Nu sunt multe chestiile pe care le putem face, dar să îl vizităm şi să povestim natural, aşa cum am făcut-o mereu, se poate. Ieri am stat mai mult de o oră pe patul lui (făceam glume proaste că mă dau la el) şi am “trocerit” ca pe vremuri. A râs cu noi, pentru că, deşi nu simte nimic de la piept în jos, simte o glumă bună şi afecţiunea celor care sunt de fapt prietenii lui. Pentru tată-miu a fost greu să îl vadă aşa, dar sunt convinsă că i-am înseninat ziua, deci a meritat chiar si nodul în gât pe care l-am simţit. Când eşti bolnav singurătatea e mai rea decât boala. Chiar dacă famila lui este absolut minunată (o soţie super şi 2 copii excelenţi, aşa cum i-a crescut de fapt), îi pică bine şi vizita unor prieteni dragi, care să îi arate că poate veni şi muntele la Mahomed, mai ales că e în zonă.
A doua fază nasoală (cronologic vorbind ar fi înaintea acesteia) a fost la spital, când s-a internat iniţial. În 3 ore a pornit de la picioare amorţite, dar utilizabile la pareză de la piept în jos. Cât credeţi că le-a luat minunaţilor doctori de la Neuro, Spitalul Judeţean să pună de un RMN, un CT şi un eco? O SĂPTĂMÂNĂ!
Motiv: nu este urgenţă.
Adică omul vine şi în 3 ore este paralizat, dar vouă, domnilor, asta nu vă miroase a urgenţă. Pentru că nu este rudă cu directorul spitalului şi e un amărât cu salariul mediu pe economie, nu mare baştan, plin de intenţii generoase faţă de spital. Ceea ce în orice ţară decentă se rezolvă în câteva ore, la noi durează o săptămână. Că doar mai mult decât să paralizeze total nu se mai poate, nu?
