Acum câteva zile vă povesteam despre un foarte bun prieten al lui mon pere, cel pe care îmi place să îl numesc “tatăl vitreg”, după ce m-am săturat să tot fac mişto de ei că parcă sunt căsătoriţi unul cu celălalt. Am aflat mai multe veşti, nu dau detalii, pentru că nu se ştie cum circulă vestea, oricum e foarte serioasă treaba. Din păcate, prea serioasă.
Ceea ce mă aduce în faţa voastră din nou este însă “prietenia” unora care teoretic sunt prieteni fără ghilimele. Chiar mai buni decât mine şi omul ăsta, că doar nu eu trăgeam beţii prin juneţe cu ei. Respectiva nu ştia nimic despre situaţia în cauză şi, în numele prieteniei ăsteia care cică îi leagă, am anunţat-o că omul este bolnav. Grav.
O mică paranteză .. persoana în cauză nu se simţea prea bine de 2 zile. Ceva febră, care s-a mai calmat cu medicaţie. În ziua în care ne-am întâlnit era programată la gineco, pentru verificarea “instalaţiei”, bănuind că poate şi de acolo vine. Chiar dacă nu este deloc grav ce are, deci departe de situaţia prietenului nostru, replica ei a fost “mda, mişto încurajare”.
Stai că îs eu mai proastă. Adică îţi spun că prietenul vostru ăl bun este grav bolnav, că acum este momentul să fii alături de familia aia şi tu crezi că pe mine de fapt mă preocupă problema ta minoră faţă de cea în discuţie şi că nu te anunţ peste câteva zile când nu mai ai febră. Sau?
Nu are rost să vă spun că înca nu i-a sunat, să ofere orice ajutor poate. Nu sunt multe chestiile pe care le putem face, dar să îl vizităm şi să povestim natural, aşa cum am făcut-o mereu, se poate. Ieri am stat mai mult de o oră pe patul lui (făceam glume proaste că mă dau la el) şi am “trocerit” ca pe vremuri. A râs cu noi, pentru că, deşi nu simte nimic de la piept în jos, simte o glumă bună şi afecţiunea celor care sunt de fapt prietenii lui. Pentru tată-miu a fost greu să îl vadă aşa, dar sunt convinsă că i-am înseninat ziua, deci a meritat chiar si nodul în gât pe care l-am simţit. Când eşti bolnav singurătatea e mai rea decât boala. Chiar dacă famila lui este absolut minunată (o soţie super şi 2 copii excelenţi, aşa cum i-a crescut de fapt), îi pică bine şi vizita unor prieteni dragi, care să îi arate că poate veni şi muntele la Mahomed, mai ales că e în zonă.
A doua fază nasoală (cronologic vorbind ar fi înaintea acesteia) a fost la spital, când s-a internat iniţial. În 3 ore a pornit de la picioare amorţite, dar utilizabile la pareză de la piept în jos. Cât credeţi că le-a luat minunaţilor doctori de la Neuro, Spitalul Judeţean să pună de un RMN, un CT şi un eco? O SĂPTĂMÂNĂ!
Motiv: nu este urgenţă.
Adică omul vine şi în 3 ore este paralizat, dar vouă, domnilor, asta nu vă miroase a urgenţă. Pentru că nu este rudă cu directorul spitalului şi e un amărât cu salariul mediu pe economie, nu mare baştan, plin de intenţii generoase faţă de spital. Ceea ce în orice ţară decentă se rezolvă în câteva ore, la noi durează o săptămână. Că doar mai mult decât să paralizeze total nu se mai poate, nu?
Prietenii adevăraţi se cunosc la nevoie, vorba proverbului. Atunci ne dăm seama clar cine e prieten cu sau fără ghilimele.
Bunica mea are 80 de ani şi aleargă pe la toţi nepoţii ei şi pe la fraţi. Când ea a fost în impas şi foarte aproape de moarte, nu a vizitat-o unul.
Prietenii adevăraţi sunt extrem de greu de găsit. Ceilalţi nici nu merită osteneala.
Pentru CT si RMN e nevoie de multe hartii. Si protocoalele sunt foarte aiurea. Iar pentru a fi schimbate e nevoie de multe demersuri. De cele mai multe ori, singura solutie raman cabinetele private…
Stiu ca nu e corect, dar degeaba se lamenteaza si fac scandal si medicii. Nu ne asculta nimeni.
Dezgustător. Oribil. Îmi vine să sar cu parul pe doctori.
Nu-i asa ca te simti bine cand aproape jumatate din banii pentru care muncesti merg pe asigurari de sanatate?
Cat despre prieteni… Un prieten adevarat, care tine la tine, vine sa te vada si daca are ambele picioare in ghips, mai ales daca situatia e grava…
Ramona, pe zi ce trece inclin sa ii dau foooarte mare dreptate lui Dragos Manac, cu al sau articol de aici:
https://is.gd/BnFI
Tare mie-e teama ca oricand ne-am zbate si oricat ne-am agita nu va schimba nimicuta nimicuta in tara asta. Ce sa-i faci doctorului ala care e imbecil !? Sa il iei si sa-l scuturi ?
Ori te reclama la politie ori se va uita la tine placid si va da vina pe “sistem”. Ajuta cu ceva ? Ajuta pe nefericitii din spitale care sunt vai mama lor oricat de multa spaga ar indesa la medici si “asistente”. Mi-e lehamite extrema. N-ajuta, stiu. Dar sunt prea multi pe care trebuie sa ii “muti” din loc si sa ii schimbi. Si, la un moment dat obosesti.
Renunti sau … pleci.
Am avut si eu un caz in familie. Bunicul a fost grav bolnav iar fiica-sa (o matusa) nu a venit nici macar o noapte ca sa stea cu el.Gasea ea scuze mereu.In conditiile in care el a avut mereu grija de ea si a ajutat-o la nevoie. Cat despre medici: multi sunt javre si nu mai e nevoie de argumente.Cred ca le stiti.
Uite ca am revenit, fara sa vreau.
Ce facem ? Le dam celor in halate albe un drept la replica, ceva in genul celui de aici:
https://is.gd/BoS0 ?
Deci pentru noi astia tinereii sunt de invatat urmatarele lucruri din faptele astea:
1) Asigurare de viata cu servicii medocale la o clinica privata incluse si sa avem grija sa fie cat ma multe incluse, ca uite nus tii cand te “loveste”!
2) “Testarea” din cand in cand a pretenarilor astia care ne sunt aproape, ca sa stim macar de acu dun tinerete daca suntem singuri, nu sa ne trezim la “amurg” si sa plangem sa se rupa camasa pe noi!
si 3) sa le oferim celor de langa noi, acr au ajuns la varsta parului alb afectiune cata putem, ca asta e cel mai bun “medicament” acum, cat inca nu au inca nevoie si de medicamente reale!
Am uitat ceva?!?
Ciudat comportament pentru niste oameni care trebuie sa fie avatarii starilor de bine si a vestilor bune pentru cei care sufera. Sistemul sanitar romanesc e un dezastru prost organizat. Pacat.
@Liviu: Imagineaza-ti ca dupa ultimele statistici, un medic din Romania are cam de 2-3 ori mai multi pacienti decat ar fi normal intr-o singura zi. Adica un singur om trebuie sa faca cat 2 sau 3. Pentru ca se prefera ca in loc sa se mareasca salariile si sa se aloce mai multe fonduri pentru ce e nevoie sa se restructureze. Adica de ce sa ai 3 medici la urgenta si 6 rezidenti cat e normal, cand poti sa ai 1-2 medici cu maxim 4 rezidenti?
Si asta nu mai depinde de cum se organizeaza medicii intre ei. Ca doar oricat te-ai organiza, unul singur nu prea poate sa suplineasca lipsa celorlalti, oricat s-ar chinui. Si un medic obosit face si mai multe greseli decat unul odihnit. Si uite asa ne invartim dupa propria coada si nu ajungem nicaieri.
@Artistu Din păcate, clinica privată nu e o soluţie. Ei se ocupă numai de cazuri de rutină iar toate cazurile mai serioase sau complicate le trimit la spital. Pentru că medicii de la clinici private sunt cei care nu au “prins” loc în spital, acolo unde se formează personalul medical de calitate. Deci cei mai proşti, cu iertare să fie…
Soluţie în momentul de faţă nu există.
Tristă poveste, îmi pare rău să aud aşa porcării. Dar totuşi fără ele nu ajungem mai departe.
Poate că postul ăsta n-a uşurat cu nimic suferinţa ceilui în cauză, dar poate i-a trezit pe alţi adormiţi la realitate: că urgenţa nu se măsoară în şpagă.
@Maddame – realitatea te cam contrazice. Uite si Medlife-ul si Sanadorul sau CMN-ul (de aci’) au angajati cu juma’ de norma, dar cu bani peste “norma”, doctori si profesori din marile spitale de stat, tocmai pentru cazurile mai grele. Si o stiu de la o prietena care e rezidenta si care imi povesteste mai mereu si din plimbarile nostre, pentru mandra-mea care e insarcinata! 😉
Complet aiuristica teoria cu doctorii de la private care n-ar fi “prins” loc in spitale, zic eu.
Mi se pare complicat la urma urmei vorbim de oameni şi de multe ori a susţine stereotipuri face rău tocmai acelor oameni care nu se încadrează în ele!!!
Jumatatea are o sora medic absolut genial. Si are part-time la privati. Nu as acuza-o ca nu a prins loc la spital 😀
Acum cateva minute m-am intors de la matusa mea de la spital. E internata la Obregia de o luna de zile, si are nevoie de insotitor permanent. Ea este din Braila deci nu le este prea la indemana rudelor si prietenilor sa o viziteze.
Eu fac cu schimbul, cu baiatul ei (recunosc el sta mai mult 😀 ), si incercam sa-i fim tot timpul aproape, cu incurajari, glume, amintiri… E multa suferinta in spitale in general dar in astea ale noastre nu se plang numai pacientii ci si insotitorii si personalul medical, care personal, de ce sa-l manii pe Dumnezeu, s-a purtat exemplar pana acum.