M-am mai ‘lăudat’ pe aici că am primit o educaţie din aia bătrânească, în condiţiile în care bunicii au tăiat şi spânzurat când a venit vorba de băgat chestii în capul junei lor. Pe lângă chestiile de genul ‘datoria ta este să înveţi’, pe când eram copil şi apoi ‘să munceşti’ ca adult, fără stat cu mâna întinsă (chiar şi când ne-am fi calificat la subvenţii, acum nişte ani buni, şi-ar fi tăiat o mână înainte să accepte aşa ceva), la loc de cinste în ‘predicile’ lor uneori supărător de dese era şi ‘să nu pui mâna pe ce nu-i al tău’.
Ai mei s-au mândrit mereu cu faptul că un sfert de bloc le lasă cheia de la apartament, când pleacă prin concedii. Să ude florile, să aerisească, să hrănească vreun câine. Bunica ‘personală’ avea uneori un smoc de chei mai ceva ca Sfântul Petru. Unii vecini chiar lăsau cheia permanent pentru că, dacă se întâmplă ceva, o pot trimite pe Tanti Ana să vadă, până vin ei de la serviciu.
Am detestat mereu oamenii care ‘profită’ mai mult decât este cazul în munca lor. Am rude sau cunoştinţe care lucrau la diverse fabrici şi care se lăudau că, dacă nu puteau lua ceva mai serios, măcar cu un pumn de şuruburi tot ieşeau la final de program. Că are statul, dă-l încolo. După ce s-a trecut la patron, ăla oricum este vampirul care suge sângele poporului, deci să luăm şi florile din vază, dacă se poate.
Pe când lucram la radio, aveam acces la vreo 2000 de CD-uri. Un perete întreg de ele, de la pop sau country la integralele Mayall, Clapton sau Zeppelin. Deci dădeam pe spate de plăcere de câte ori deschideam dulapurile respective. Ni se permitea să luăm 1-2 zile câte un CD, să-l ‘grabbuim’, că nu erau chiar atâtea moduri rapide de a scoate muzică de pe net, urmând să-l aducem înapoi. Mereu se făcea inventar şi mereu lipseau cu zecile. Pentru că unii ‘uitau’ să le înapoieze, mizând pe faptul că, la 10-15 oameni în redacţie, cine dracu’ mai ştie care l-a ‘sustras’.
Nu mai discut despre ‘poştirea’ imprimantei, că se schimba tonner-ul şi la 3 săptămâni, deşi ştiriştii (marii consumatori de print, că aveau de printat ştiri la fiecare oră) nu ar fi putut consuma atât nici dacă citeau ştiri din 10 în 10 minute, nu la fiecare oră. Nu mai discut despre top de hârtie luat azi care mâine era pe terminate, pentru că x sau y decideau că şi ei au nevoie acasă. Se folosea producţia pentru spot-urile clienţilor lor, multe asemenea chestii nefiind anunţate şefului. Aşa că pe seară ‘tehnicul’ avea de lucru pentru ciubucurile unora.
V-am întrebat ieri ce consideraţi că ar trebui să fac, dacă am un client cu acces la un keyword tool scumpuţ, la teme premium sau de situl căruia m-aş putea folosi pentru un pic de SEO. Majoritatea răspunsurilor au fost extrem de ‘etice’, chestie care nu poate decât să mă bucure.
Astăzi vă prezint decizia mea (pe care o pun în practică de când lucrez cu omul). NU! Ceea ce este al lui NU este al meu. Deschid wordtracker DOAR când am de căutat pentru el ceva, temele premium descărcate pentru el sunt la mine pe calculator, pentru a le utiliza, dacă îi trebuie ceva. Ca ‘desenator’ de teme WordPress, mi se pare penibil să cumpăr teme premium pentru siturile mele. La ce naiba mai lucrez în domeniu, dacă nu pot să-mi fac eu ceva? Să pui link pe situl omului este iarăşi o chestie urâtă, clar că nu aş face nimic de genul.
Normal, dacă i-aş cere permisiunea să mă folosesc de vreo unealtă din ‘panoplia’ lui, mi-ar da voie bucuros. Este genul de client care plăteşte la timp, este incredibil de onorabil şi chiar are o opinie bună despre adminul său. Aş primi instant voie.
Aleg totuşi să nu apelez la el şi să nu-mi fac ‘obligaţii’. Dacă am nevoie de ceva, îmi cumpăr. Dacă nu, merge şi cu alte variante. Folosesc un tool gratis, mai intru pe ala de la Adwords. Pot să-mi dau subscribe pe SEObook.com şi să am acces gratis la wordtracker pe o lună. Sau, dacă este chiar important pentru munca mea, scot 70 de dolari şi asta este.
Nu-mi place să-mi creez obligaţii. Am făcut din astea, când eram mai tânără şi în general chiar şi pentru chestii minore, orice favor se intepretează. Sau alţii cred că ţi-au oferit mai mult decât era de fapt micul ajutor. Aşa că mă întind cât mi-e pătura şi mă dezvolt în ritmul meu. Mai importantă decât o mică ‘şmecherie’ este încrederea clientului, care nu se sfieşte să-şi pună un mic ‘imperiu’ în mâna unui român. Pentru că primeşte servicii bune la preţuri competitive şi ştie că omul cu care lucrează e interesat să câştige cinstit un ban, nu să se ţină de tâmpenii.
Nu este o relaţie patron-angajat, dar este clar că, dacă ‘afacerea’ merge, am o pâine pe masă. Probabil o lecţie pe care trebuie să o înveţe angajatul român. Nu-ţi ‘arzi’ şeful, pentru că mâine s-ar putea să faci coadă la şomaj.
PS: mă întorc în ‘mină’. Sper ca mâine sau poimâine să mă laud cu chestia la care lucrez 🙂
