Iarna … aveam undeva pe la 10-12 ani. Ca de obicei, ramasa pierduta in camera lu’ “mon pere”. E liniste. Ridic ochii de pe cartea pe care o savuram si incerc sa fac conversatie. Ma simt usor ignorata, pentru ca iar sta cu nasul in revista “Rebus Flacara”. Era pentru mine o chestie atat de importanta si de greu de atins pentru mine, de parca tocmai se intorcea de pe Luna.
Ma rodea ca nu pot si eu. Nu am avut in viata invidii legate de frumusete sau de bani, dar ma roade cumplit cand cineva poate ceva ce eu nu pot. Ciudata .. stiu.
Isi ridica si el ochii de pe rebus si imi raspunde la intrebarea nerostita “Las’ ursule, nu e atat de greu”. Ursul era o slabanoaga de fetita, dar lui asa ii placea sa-si alinte fata. Inca nu stiu cum de a ales animalul asta sa ma “reprezinte” .. poate pentru ca jucaria lui favorita in copilarie a fost un urs de plus galben (pe care l-am tinut prin casa pana a ajuns la “varsta” de 40 de ani).
Imi intinde revista pentru mine “tabu” (era prea greu) si imi arata careul pentru incepatori. Ma lasa cateva minute linistita, imi da pixul in mana si imi spune ca trebuie sa fiu atenta ca pentru fiecare “definitie” avem un cuvant si e usor de gasit: daca e 1 vertical .. te uiti pe verticala unde incepe cu 1 etc.
“Sa fii atenta la definitii .. incearca sa iti dai seama care este “raspunsul” si sa vezi daca se potriveste”.
Era un careu din ala simplu de tot .. cu ceva poezii de iarna (ca de anotimpul in care eram). Una din definitii se invartea in jurul unei poezii de Cosbuc: “Iarna pe …” ULITA strig eu .. repede numar literele. “Mircea, se potriveste!”. “Bine, scrie cuvantul acolo si mergi mai departe”.
A fost suficient momentul acela si am ramas ca si “drogata”. Mi-a explicat apoi cum e cu definitiile alea de se termina in !. Si urmatoarea perioada lasa deoparte careul pentru incepatori, pentru ca stia ca fata lui avea program de rebusista.
Urmatoarea perioada a insemnat pentru mine o crestere destul de frumoasa … eram deja adolescenta si careul ala nu imi mai ajungea. Asa ca bietul “mon pere” imi aducea prima data rebusul inca mirosind a nou mie, sa ma ‘joc” eu prin el, dupa care termina el careurile pe care nu le puteam finaliza.
Aparuse revista de Integrame de la Maxim (una din putinele fara 100 de greseli pe careu). Eram in liceu si faceam “sport” cu ele .. aveam deja si timp record de terminat careul, ca nu se mai punea problema sa fie prea complicat. Asteptam nerabdatoare sa vina cate un anotimp cu suplimentul de rigoare. 64 de pagini de careuri si tot felul de jocuri de cuvinte, era atat de scump. Tineam bani din putinii de “buzunar” pe care ii aveam in perioada aia atat de “neagra” financiar si veneam acasa cu “prada” in mana, atat de fericita, de parca am vazut Parisul.
Cel mai mult imi placea suplimentul de vara sau de iarna, pentru ca aveam timp pentru ele. Eram in vacanta si nu aveam atat de mult de invatat. Ma puteam “dedica” placerii de a rezolva toate careurile, fara sa fiu stresata ca am teza in aceeasi zi.
Au trecut ani multi de atunci. Inca mai caut cate un rebus cand trebuie sa plec pe undeva .. ma relaxeaza. Integrame fac rar, pentru ca sunt prea usoare si satisfactia de a le rezolva nu mai este ca si cea din adolescenta.
Cand voi avea copii sper sa mai existe Rebus Flacara. Sau ceva de genul. Sunt multi creatori de careuri talentati, din pacate generatia lor a imbatranit si prea putini tineri vin din urma. Intotdeauna a fost o preocupare de “tocilar”, dar pe vremuri vedeai mai multi tineri cu rebusul in mana. Nu stiu cat de bun a fost pentru dezvoltarea intelectuala, stiu insa ca era una din micile bucurii ale vietii. Si stiu cat de mandru era tatal meu, de cate ori avea tot mai putine definitii de completat in careurile incepute de mine …
