Acum câteva zile presa noastră fura traducea ca de obicei un articol luat din presa internaţională. Despre un puştan de 12 ani, ce lucrează la propria Teorie a Relativităţii. Apărea un mic clip cu el explicând diverse chestiuni matematice, pe care io sincer recunosc că nu le pricep, că nu-s de specialitate. Oricum, remarcabil faptul că-l duce creierul la aşa ceva. Comentariile românilor au fost însă de poveste.
Puştiul suferă de Aspergers, este deja în facultate şi nu doar părinţii îl cred un pui de geniu. Are un IQ de 170, pare-se mai sus un pic chiar decât Einstein, a cărui teorie lucrează s-o perfecteze. Majoritatea comentatorilor români nu credeau că e mare lucru de capul lui, că oricum teoria enunţată în clip e uşor eronată, că materia e ceva ce oricum studiezi la facultă în anul întâi, că ei oricum înţeleg.
OK, felicitările mele. Ati studiat asta în ani terminali de liceu sau la facultatea de specialitate. Ăsta micu’ are 12 ani. Ce ştiam noi la 12 ani? Eu îmi amintesc că eram în clasa a VI-a spre a VII-a şi încă dădeam gherle la engleză. Că mă uitam ca mâţa la poarta nouă (sau era alt animal?) când citeam despre Teorema lui Pitagora şi nu înţelegeam cum funcţionează demonstrarea unei teoreme. Ştiu că am învăţat în anii ăia în disperare, aveam şi un vecin cu care lucram, pentru că în general este o vârstă la care prinzi mai greu teorii din astea.
Da, este “defect”, după cum comentau alţii, care puneau exclusiv pe seama bolii faptul că este inteligent mult peste limitele normale. Foarte posibil că mai are lacune în demonstraţiile lui, că totul este perfectibil. Oricum mi-e greu să cred că să operezi cu asemenea informaţii e o treabă simplă chiar pentru un om matur, dacă nu e supra-specializat, darămite pentru un puşti de 12 ani.
Comentatorilor noştri, probabil absolvenţi de master la 11 ani, nu li se părea deloc impresionant nici IQ-ul senzaţional al copilului, nici faptul că are asemenea preocupări, nici măcar faptul că profesori universitari îl iau în atenţie şi mai important chiar, un institut de învăţământ superior l-a “înrolat” la cursuri, copilul studiind acum la facultate. Câţi dintre genialii ăştia de comentatori au fost măcar în stare să intre cu notă excelentă la o facultate bună la 18-19 ani, nu mai discutăm să fie acceptaţi când nici nu le-a mijit părul pubian. Câţi sunt în stare să înţeleagă măcar aceste probleme la 12 ani şi să emită teorii. OK, îs momentan perfectibile, dar totuşi ăl mic operează cu nişte idei foarte lejer şi e o chestie de timp până va descoperi ceva. Câţi comentatori ofereau la 12 ani idei pe care oamenii de ştiinţă să le ia totuşi în serios?
E incredibil de uşor să batjocoreşti în loc să admiri, când e ceva de admirat. Cu tot Aspergers-ul lui, puştiul este ceva deosebit şi este de admirat. Că din punct de vedere social va avea destule probleme, iar părinţilor nu le este uşor să crească un copil cu o asemenea afecţiune, asta e una. Din punct de vedere profesional însă copilul este deja aranjat de la vârsta la care alţii joacă fotbal în curtea şcolii şi scuipă seminţe în faţa blocului, aşteptând încă 2 ani până să primească buletin.
De fapt nu ştiu de ce mă mai miră atitudinea asta, când o ţară întreagă râdea acum câteva săptămâni de un puşti ce cânta pe “înalte”, doar pentru că habar nu au ce înseamnă un contra-tenor sau ce presupune până la urmă o voce deosebită. Că doar Guţă nu se “plimbă” cu vocea pe nuş’ câte octave.
Când am spus că plecăm în SUA, am primit de la zeci de oameni reacţii de genul “dă-i naibii de americani. Că-s proşti ca noaptea.”
Comentarii venite de la oameni care probabil în viaţa lor nu au discutat cu un american, necum să le viziteze ţara. Oameni care au văzut pe youtube nişte filmări cu proşti de pe stradă care nu ştiu că Alabama e stat american probabil. La fel cum şi la noi e plin de clipuri cu prostani care nu ştiu cine a fost Mircea Cel Bătrân. Să concluzionăm că suntem o ţară de dobitoci doar pentru că 10 oameni pe stradă nu ştiu un minim de istorie?
Anul trecut am avut uriaşa şansă de a sta 6 luni într-unul dintre cele mai mari oraşe din lume. Anul ăsta aceeaşi şansă şi mai ales o familie de oameni excepţionali, ne-au mai dat o dată o asemenea ocazie. Trăim în casa lor, le cunoaştem problemele şi bucuriile, am discutat cu jde’ americani, ne-am plimbat prin Manhattan ca vodă prin lobodă, le-am studiat obiceiurile şi le cunoaştem defectele. SUA nu este ideală, departe de mine gândul ăsta. Americanii au ei hachiţele lor, ca orice oameni până la urmă. Dar nu pot trece cu vederea ce au construit, cum întreţin şi cum îşi fac mulţi treaba.
Ca în orice grădină, sunt multe uscături şi aici. Sunt aspecte care-mi displac, sunt lucruri care NU funcţionează în sistemul lor. Sunt oameni de nimic şi oameni excepţionali.
Am învăţat ENORM de la ei, din prostiile pe care le fac şi lucrurile pe care le ştiu mai bine decât noi şi ne-am educat amândoi continuu. Aşa cum am făcut-o vizitând alte ţări sau cunoscând alţi oameni. Am CRESCUT luând câte puţin de la fiecare şi sper să continuăm să învăţăm mereu.
Dacă le vorbesc unora în ţară despre americani, concluzia e că-s proşti. Deşi universităţile lor domină topurile, deşi au o infrastructură la care noi nu visăm nici peste 100 de ani. Dacă le spui de unguri, ăia-s cu gândul să ne ia ţara. Nu contează că Budapesta e o bijuterie de oraş, că au o ţară bine pusă la punct şi că sunt sensibil deasupra noastră. Nemţii sunt reci şi fără suflet, olandezii sunt drogaţi, italienii împuţiţi. Japonezii, care au dat o lecţie întregii lumi despre cum te ridici după un şoc uriaş, sunt maniaci, indobitociţi etc.
Numai noi suntem perfecţiunea întruchipată. Numai noi avem toate formele de relief, nimeni nu are munţi sau litoral mai frumos. Numai noi avem obiceiuri frumoase, numai noi suntem desăvârşiţi. Restul popoarelor sunt vai de fundul lor, noroc că existăm noi ca naţiune, că s-au duce naibii tot mapamondul. Nu e normal nici să cazi direct în adoraţie în faţa a tot ce nu este românesc, dar nici să reduci totul la zero doar pentru că nu ţi se pare suficient de impresionant şi nimic de fapt nu ţi se pare impresionant.
