“Nu aş merge la americani, nici dacă m-ai plăti”, “americanii sunt proşti”, “vai de capul lor, de mâncători de hamburgeri”. Asta am auzit anul trecut, în martie, când am plecat prima dată în New York. Am trecut peste faptul că 99% dintre cei care batjocoresc ţara respectivă o cunosc doar din filme şi de pe youtube şi oricum nebuni am fi fost să lăsăm opinia altora să ne umbrească şansa vieţii, de a sta 6 luni în the Big Apple.
Şase luni care au trecut prea repede, aşa cum spuneam de câte ori eram întrebaţi “cum a fost acolo?”. Cum să fie? .. Prea scurt.
Cele şase luni petrecute înapoi în ţară au trecut (din fericire) repede. Nu ne-am prea găsit locul, iar ideile noastre deja erau sensibil schimbate. Am stat o jumătate de an într-o altă societate şi eram deja influenţaţi. Iar asta nu însemna că ne-am prostit sau că ne-am făcut cât dulapul de la halit fast-food.
În martie am revenit ‘acasă’. Prietenii noştri ne-au aşteptat cu nerăbdare, recunoscând că le-a fost dor de noi şi au avut casa goală. Ne-am bucurat să ne revedem şi ne-am recăpătat locul de adevăraţi membrii ai familiei. Nu avem neamuri care să se fi purtat cu noi aşa cum au făcut-o oamenii aceştia şi iar nu ne ajung 10 vieţi să le mulţumim pentru tot ce ne-au oferit. Casă, masă şi multă dragoste.
Mâine plecăm înapoi în ţară. Nu avem decât bucuria că ne vedem familiile, în rest nimic nu ne atrage înapoi. Ah, mai sunt o mână de prieteni de care ne este dor, în rest doar multă ţigănie. Ne-am dezobişnuit de căutat capra vecinului la uger, să vezi dacă e mai specială, de căscat ochii la emisiuni cretine (am citit câte ceva despre ce mai e prin ţară şi cam atât), de veşnicul sictir al celor care au impresia că-ţi fac un seriviciu, când vii să iei ceva de la ei PE BANII TĂI.
Au trecut iar 6 luni din care am adunat mii de poze, amintiri pentru două vieţi, un pic de bronz de Florida şi multă bucurie, plus o cârcă de ‘bulectrice’, că doar oameni suntem.
Am circulat pe autostrăzi de 7-9 benzi pe un sens, unele suspendate, poduri şi cu 3 nivele, cu un sistem public de transport excepţional, am stat la ‘umbra’ sau în vârful unor clădiri şi de peste 100 de etaje. Noi, românii, ce am fi în stare să facem din astea?
Unul dintre locurile mele preferate se cheamă Brooklyn Heights şi e la ‘malul’ podului Brooklyn. Vis-a-vis este zona financiară din Manhattan, cu zgârie nori şi aglomeraţie. Locul în care se decide soarta financiară a lumii, zonă plină de clădiri una şi una. Caşti ochii la monştrii de pe malul celălalt şi încerci să-ţi imaginezi ce fel de oameni au putut proiecta şi construi aşa ceva.
Sistemul de transport în comun? Genial. Peste 30 de linii de metrou leagă Manhattan de celelalte ‘boroughs’. Pe lângă el, metroul din Bucureşti pare o furnică. Nu ştiu câte linii de autobuz sunt, probabil le numeri cu sutele. Din ce vedeam pe net şi pe reclamele MTA, sistemul lor public de transport deserveşte peste 8 milioane de oameni zilnic. Şi-i deserveşte al naibii de bine.
După ce rămâi MASCĂ în faţa realizărilor poporului de mâncători de burgers, dai chiar de ei. Zâmbitori, amabili, relaxaţi. Eşti tratat cu respect şi bunăvoinţă. Vrei să cumperi asta? Se poate. Nu e în magazin, dar facem comandă în reţea şi primiţi acasă. Sau dăm telefon la alt magazin din zonă să vă ţină pantofii pentru copii. Nu vă place produsul? Îl returnaţi în 14-30 de zile FĂRĂ ÎNTREBĂRI SAU DISCUŢII. Am cumpărat Nook-ul şi puteam să-l testez două săptămâni. Dacă decideam să iau un iPad în loc, puteam să-l duc înapoi, aşa, cu cutia desfăcută şi urme de deşte pe ecran, şi primeam banii înapoi. TOŢI. Fără ‘marfa vândută nu se schimbă’, fără şicane.
Oamenii sunt ‘casual’ şi au realizat că haina te face om doar când mergi la petreceri sau întâlniri de afaceri. Vei da de ‘costume’ prin metrou sau pe 5th Avenue ori Wall Street, aşa cum vei da de aceiaşi oameni în şlapi şi nădragi scurţi, imediat ce au o zi liberă. Oamenii se îmbracă după cum le este comod, nu cu spaimă că x-ulescu îi va judeca pe motiv că au şlapi în picioare sau umblă cu pantaloni scurţi la 70 de ani.
Pe american îl doare sub coadă de aberaţii din astea. În timpul verii a fost plin prin oraş de ‘flip-flops’ şi de pantaloni scurţi. Îmbrăcaţi vai de capul lor, aşa cum i-am judeca noi, românii, intrau la cumpărături la Tiffany’s sau Prada. Şi nicio vânzătoare nu îi privea ciudat, pentru că nu e anormal ca ‘şlăparul’ să fie un ‘bursier’ sau alt om cu milioane în bancă.
Prin muzeele vizitate sau orice altă atracţie am dat iar de oameni simpatici şi chitiţi să ne facă şederea plăcută. Am fost acum 2 săptămâni (tre’ să pregătesc un articol kilometric) la Metropolitam Museum of Art şi timp de 3 ore un ghid de acolo a mers pas cu pas cu mine şi mi-a explicat una-alta. M-a văzut mai prostovană probabil şi s-a ocupat de mine, povestindu-mi tot ce ştia despre Egiptul Antic. Şi slavă lui Ra, că ştia destule.
De fiecare dată, când am spus că sunt româncă, şi nu am ascuns NICIODATĂ asta, lumea ştia despre noi. În general despre Nadia, dar e bine şi aşa. Nu şi-au pus mâna la portofel, nu ne ştiu de hoţi şi jigodii. Sunt milioane de români aici, veniţi pentru o viaţă mai bună. Muncesc şi sunt bine văzuţi. În 6 luni nu am văzut picior de ţigan, deşi iubi zice că-s şi din ăştia. Nu aveţi idee ce reconfortant este să te plimbi prin oraş, fără să auzi la tot pasul ‘dă şî mie un leu, mânca-ţ-aş’. (Later edit: se pare că azi la plimbare am dat de o pirandă, după cum arăta chiar pe 5th. Nu cârâia nimic, doar stătea cu un pahar din ăla de hărtie de la Coca Cola în mână).
Am umblat prin nişte locuri superbe, iar New York este, pe lângă mizeria tipică unei metropole atât de cosmopolite, absolut fascinant. Incredibil. Pe zi ce trece mă îndrăgostesc mai mult de el. Iar Manhattan, este deosebit. Atât de pestriţ, atât de plin de contraste şi de oameni de peste tot din lume. Oameni care trăiesc împreună fericiţi şi apreciază multi-culturalitatea oraşului.
Astăzi am păşit pentru ultima dată pe insula celebră. Ne-am plimbat puţin prin furnicarul din Times Square şi ne-am minunat de relaxarea din Central Park. Şi suntem trişti că timpul trece mult prea repede. Şi că ne întoarcem printre oameni care oferă respect doar când au ei chef, care-ţi judecă fiecare mişcare şi care mereu cred că alţii sunt de vină pentru nereuşitele lor. Ne-au schimbat enorm aceste 12 luni ‘americane’. Am luat ceva din spiritul lor antreprenorial, ceva din interesul pentru bani şi gestionarea lor mai bună, ceva din relaxarea lor şi NEPĂSAREA faţă de ideile altora. Te porţi CUM DOREŞTI, vorbeşti cum simţi, fără să te stresezi că te judecă alţii. Pentru că în general lumea are o viaţă de trăit, deci zero timp să caşte ochii la tot ce mişcă alţii.
Nu am întâlnit oameni tâmpiţi, am întâlnit oameni cu probleme, dar care nu au uitat să fie oameni. Vânzători, ce lucrează pe salariul minim pe economie, poate, dar care nu uită să fie amabili şi politicoşi. Pentru că de la tine le vine salariul. Oameni care te salută pe stradă sau în parc, oameni care te îndrumă amabil spre o direcţie, dacă te-ai rătăcit.
Mi-aş dori ca această zi să fi avut 300 de ore şi să le pot petrece plimbându-mă prin locuri pe care le cunosc deja atât de bine. Râdea şi D. că ştiu probabil Manhattan-ul mai bine decât ei. M-am plimbat pe acolo, drept este. Am apucat-o pe câte o străduţă, să văd pe unde ajung. Şi m-am simţit în siguranţă, pentru că NYPD veghează. Şi chiar o fac.
Voi scrie constant despre aventura americană, aşa cum îmi place să-i spun, pe măsură ce organizez mii de poze şi-mi vin idei despre ce m-a fascinat aici. A fost o experienţă ce ne-a deschis amândurora ochii, au fost luni în care am văzut cum ştiu alţii să trăiască. Americanii nu sunt nici pe departe cretini, aşa cum în consideră românii. Au ‘jegurile’ lor, aşa cum le avem şi noi. Au vârfurile care le-au construit o aşa ţară. Şi au ştiut să ofere o şansă vârfurilor din alte ţări, oameni ce au plecat de la salarii de mizerie la o viaţă mai bună şi recunoaşterea meritelor.
Am văzut oameni de peste tot din lume, care au găsit aici o casă. Mai sunt câteva ore până vom decola de pe JFK. Un aeroport cât un oraş aproape, în care mergi cu trenul, că e atât de ‘mic’. Ne vom îmbrăţişa prietenii şi ne va părea rău că nu mai mâncăm împreună, că nu ne mai luăm la miştouri fine. Ne va lipsi şmecheria aia mică de fetiţă, poveştile ca între prieteni şi glumele pe care le faci cu nişte oameni în preajma cărora nu ai nicio reţinere. Mie clar îmi vor lipsi plimbările prin Manhattan, cu muzica în căşti şi ore de plimbat pe unde se nimerea să ‘aterizez’ de pe metrou. Forfota din Times Square şi Wall Street, briza plăcută de pe malul Hudsonului, mirosul de magnolii ce invadează Manhattanul în aprilie-mai.
Sunt oameni care locuiesc aici sau au vizitat mai mult decât noi. Sunt oameni care habar nu au cu ce se mănâncă ‘America’, dar se simt îndreptăţiţi să batjocorească un popor doar pe baza cancan-urilor din media sau a unor decizii militare nu prea ‘blânde’. După 12 luni de stat la ei, nu avem decât RESPECT pentru ei şi fascinaţie. E o civilizaţie ceva mai altfel decât noi, europenii, au o ţară incredibil de frumoasă, din care din păcate am văzut mult prea puţin.
Să sperăm că vom avea în viitor ocazia să mai călcăm pe aici, chiar şi pentru câteva zile. Avem încă o mare sete de cunoaştere şi lunile astea ne-au deschis doar apetitul.
Ca de obicei, mulţumiri cât cuprinde prietenilor noştri şi tuturor românilor de aici care ne-au primit în casele lor cu braţele deschise şi ne-au considerat parte din familia lor. Sunt mult prea obosită acum să pun la cale nişte poze intelectuale, aşa că mă voi abţine. Vor apărea multe articole de acum înainte pe această temă, că nu am epuizat subiectul şi nici nu se va întâmpla prea curând.
Revenim deci în România. Adio Lume Nouă!