Că tot a stârnit amicul “coşmar” rânza în mine …
Deci nu insist asupra jde’ poveştilor similare petrecute la noi. Cu gumă de mestecat, aspirine şi altele primite “rest”, pentru că, nu ştiu cum se face că, deşi există BANI nu doar LEI, din prima categorie nu prea vedem la faţă decât la hyper-market (de ăştia nu pot zice de rău, că mi-au dat şi 1 ban rest, deci din punctul ăsta de vedere jos pălaria).
Avem însă deja “obişnuinţe” de pe la magazinele de cartier şi farmacii (da, am avut şi io algocalmin prin casă ori “band aid” cu acest prilej), unde nu ştii cu ce bani să mai mergi, să nu se holbeze vânzătoarele la tine ca la un infractor, venit să le dea peste cap monetarul.
Şi, cu obişnuinţele astea (plus ne-darea de bon fiscal) m-am dus şi io ca românul peste graniţă. Iniţial la neşte hăt bine sute de km de “mica Vienă” (mamă ce idee de articol mi-a venit, las’ că-i atac şi pe ăştia), mai exact pe la Berlinul cel nemţesc. Şi, lăsată de omul meu să mă descurc pe barba engleza mea (“da, nu ştii germană, hai să te văd”), mă proptesc în faţa unor Hanşi şi Helge să cer gogoşi (cred că aia era maxima cumpărătură pe care crăpam dacă n-o făceam). Am “şprehuit” pe limba lui Shakespeare fără probleme şi am zis doar “aufvidărzen”, că erau oamenii amabili. Şi, ca Băsescu, dau banul şi dau să plec, că doar n-o să aştept după 3 euro-cenţi. Că are tata monetărie în budă şi nu contează restul.
Ei bine, de fiecare dată Hans sau Helga se uitau ca la poarta nouă şi îmi aminteau să iau restul. Şi bonul.
La fel s-a întâmplat în Obamaland. Io, cu lecţia de economie de acasă, cugetam că, dacă tot se găsesc cenţi PE JOS (am cules deje nişte dolari în cenţii respectivi, mai ales “soarele”, că are un radar pentru monede de se sparie gândul), şi americanul poate lăsa (şi lasă) bacşişuri de bun simţ, naiba stă să-ţi caute 1 cent ca rest.
Ei bine, naiba stă. Şi naiba asta îs ei. Că m-am dus la Trader Joe’s să iau pâine şi iaurt de 8,99 washingtoni, că am cumpărat ceva de 99,99 (observaţi vă rog plăcerea perversă şi a lor pentru preţuri din astea frumoase, cu multe cifre), am primit toţi cenţii. Şi cred că ar pica de pe scaun, dacă le-aş lăsa restul. Zic şi io, că n-am încercat. Am “sărbătorit” faptul că am primit banii respectivi şi, normal, m-am mirat (că la unele magazine mici de cartier, nu mă aşteptam. Sau la ăla de vinde hot-dog la colţ de stradă).
E ceva obişnuit să uit bonul, în ultimele săptămâni m-am mai dat pe brazdă, că, dacă şi un câine saliva la “comandă”, am prins şi io reflexe, după ce s-a strigat după mine de câteva ori “ma’m, don’t forget your receipt”.
Acu’ am şi io o mare nedumerire. Deci la noi scuza este că banul e vai de soarele lui şi oricum nici dracu’ nu stă după el. Da’ nici centul nu e mai breaz (să nu uităm că ăştia au salarii de MII de dolari nu SUTE ca noi) şi, dacă americanul îl scapă pe jos, NU SE OBOSEŞTE să-l ridice. Deci nu valorează atât de mult, încât să faci scandal că nu primeşti 1 cent rest. Şi totuşi orice coteţ cu pretenţii de a vinde ceva îţi dă rahatul ăla de cent, că ai cheltuit 4 dolari sau 400 de dolari acolo. Şi BONUL, fir’ar el de bon.
De ce ăştia pot? Ce reguli or fi, de nu mişcă nimeni în front? Hai, cei care staţi prin Obamaland de ceva mai mult timp .. poate ştiţi ceva. Poate îi învăţăm şi pe ai noştri trucurile astea.
PS: voi pe unde aţi avut plăcuta surpriză de a primi bomboane sau chibrituri pe post de rest? Pe la alţii aţi dat de problema asta? Soluţii?
