München – iarna lui 2005
Era prima mea ieşire în Germania. “Soarele” lucra de ceva timp la construirea socialismului (mai exact nişte ‘bloace’ şmechere în buricul târgului) şi, dacă tot era prin zonă, s-a gândit să-mi facă o surpriză de Crăciun, aşa că m-a luat acolo câteva zile. Trecem peste călătoria de 24 de ore în loc de 17, din cauza incompetenţei Atlassib, şi ajungem în Bavaria.
Oraşul este SENZAŢIONAL, am avut pentru prima dată ocazia să văd ce înseamnă ordine şi curăţenie, clădiri excepţional întreţinute, civilizaţie.
Una dintre atracţiile turistice a fost Hard Rock Cafe. Auzisem despre asta, nu ştiam cu ce se mănâncă. Aşa că într-o friguroasă zi de final de decembrie am ajuns şi acolo. După ce am pus mânuţa scurt pe 2 tricouri, am luat loc la masă pentru a degusta ceva. Chelneriţa a venit prompt şi ne-a întrebat ce am dori să testăm. Începem să discutăm între noi, ca orice români patrioţi, în limba noastră ca o comoară, la care fata ne spune că este româncă. Am povestit puţin şi ne-am amuzat apoi că “ete dom’le pe unde dai de români”.
München – anu’ viitor (cred)
Iubirea se jură că nu ştie ce s-a întâmplat cu un Walmart, “că era aici”. Nu ştiu acum sigur dacă V-Markt l-a înlocuit sau a fost vice-versa. Oricum magazin nou pe locul ăl vechi. E dimineaţă tare, abia am ajuns în oraş după un drum din Timişoara pe noapte, că aşa îi place omului meu să circule. Adevărat că e mai puţin aglomerat.
Ne plimbăm printre rafturi şi tot trocerim între noi, după care întâlnim o doamnă de vreo 50-60 de ani. Ne aude vorbind. Da, este româncă şi lucra la magazinul respectiv. Ne-a întrebat una-alta despre ţară şi a ţinut morţiş să ne treacă marfa cu cardul ei de angajat, că are ceva reducere. Ne-am tot fâstâcit noi, că nu prea ne doream să o încurcăm, dar a insistat. I-am mulţumit frumos şi ne-a bucurat întâlnirea.
Akron Ohio – acu’ vreo două săptămâni
Cum pe zbor direct NY-Atlanta nu prea aveam şanse de a prinde locuri, am ales să facem escală în Akron. După ce am stat cu inima cât un micron de teamă că rămânem pe acolo, prindem totuşi ultimele 2 locuri pe avionul spre Atlanta. Tânărul de la boarding se uită la noi şi ne întreabă “where are you from?”. Auzind despre ţara noastră cea minunată, replică “şi eu”. De fapt nu este el din România, fiind născut şi crescut peste ocean, dar părinţii sunt din Făgăraş şi au ţinut morţiş (ca prietenii noştri de aici) să-şi înveţe copiii româneşte.
New York – acum 2 zile
După minunata plimbare prin Manhattan şi vizionarea expoziţiei Bodies, am coborât din Q54 să vin “acasă”. Cum discuţia telefonică avută cu operatorii uneia dintre cele mai importante bănci americane a dat cu virgulă, era clar că tre’ să ajung şi la ghişeu. Am aşteptat să se elibereze un consultant şi m-am dus cuminte la masa lui, cu paşaportul în mână.
“Ah, sunteţi din România. Şi eu” – m-a lămurit tânărul respectiv, care mi-a operat modificările necesare în cont şi mi-a promis că în 7 zile max. primesc un card nou. oricum, dacă mai sunt probleme, ştiu pe cine să bâzâi.
Voi pe unde şi cum aţi dat de români pe alte coclauri?
