Pe măsură ce văd cum privesc alţii viaţa îmi dau seama că suntem un popor de imbecili cu aere de vedete. Aşa, în general. Ultima chestie care mi-a amintit asta este o reacţie pe net (a nuş’ câta pe care o zăresc) cu privire la cei plecaţi să “spele la c… bătrânii” sau să culeagă diverse zarzaveuri pe te miri unde. Oameni absolut penibili, care renunţă la viaţa din ţara asta plină de lapte şi miere şi se “înjosesc” cu asemenea munci, pe salarii de măcar 4-5 ori mai mari decât ce aveau în ţară. Poate şi mai mult.
Există ideea asta cretină a românului că munca înnobilează numa’ dacă vine şi cu un titlu. Ceva director, măcar inspector. De asta prind bine la noi toate imbecilităţile de “titluri” că doar nu vei spune că eşti femeie de serviciu sau secretară. Şofer? Ferească sfinţii, cum te vor vedea ceilalţi români?
Am cunoscut destule cazuri de “intelectuali”, că ăştia sunt cu cele mai mari talente, care mor literalmente de foame pe salarii de toată jena, dar nu se “demit” să ia un job mai “jos” de coroana lor aurită. Bun, mulţi nu se demit să facă nimic pe lângă jobul în cauză, deşi au timp şi chestia aia dintre urechi nu e chiar goală. Dar o ţin ca gaia maţul că au un titlu, băga-l-ar în fanta de la bancomat în loc de cardul ăla mereu gol.
Chiar şi mai aiuristic mi se pare când apar beizadelele astea de 18-22 de ani, gata ieşiţi dintr-o şcoală, care caută prima dată informaţii de la şomaj, în loc să caute un job. Zic cu mâna pe herţ, că nu am ştiut niciodată cum e treaba cu şomajul ăsta, că mie la 19 ani (deh, am făcut 5 ani de liceu), îmi ardea dosul SĂ CAUT DE LUCRU, nu să stau cu celulita în sus, că vezi doamne, mi s-a frânt zona lombară de atâta studiu.
Am iarăşi enşpe exemple de prostani ce stau acasă pe banii părinţilor, că nu găsesc la 22 de ani un job de măcar 1000 de euro şi titlu de director. Şi culmea este că părinţii, la fel de tâmpiţi, le înghit poveştile şi îi mai şi căinează. Săracul copil, că doar nu poate lucra pe 200 de euro. Bine că alţii pot şi după 30 de ani să lucreze pe salarii mizere şi nu se mai plâng. Sunt fericiţi că au un ban şi că merge cartea de muncă înainte.
De când suntem chiar şi mai liberi a circula, sunt destui care fac exact ce mi se pare normal să facă şi anume să caute de lucru pe unde se poate. Da, sunt români, da, este greu să pleci de nebun prin Europa, dar BANII CONTEAZĂ. Dacă nu ai un viitor aici şi pe lună ce trece eşti tot mai în rahat, financiar vorbind, poţi să te spânzuri (şi să-ţi laşi familia “fericită”) sau poţi pleca vreo câteva luni sau ani să munceşti pe bani serioşi.
Şi acum intervine iarăşi cretinismul naţiei ăsteia de directori: hai să ne batem joc de “căpşunari”.
Ştiu destui deştepţi din ăştia care nu ştiu cum arată mia de euro, decât pe hârtie (când se uită ce datorii mai au la bănci pentru prostiile cumpărate cu buletinul), dar care îşi bat joc de alţii că au plecat să şteargă la c… bătrânii. Dacă mă întrebaţi pe mine, singura chestie ruşinoasă este să faci “chestia” pe bani. Nu am niciun respect pentru prostituate, mă doare nici acolo de ele şi de problemele lor. Poţi munci şi fără să te oferi pe tavă tuturor nesatisfăcuţilor.
În rest, orice merge. Spălat “veceuri”, îngrijit bătrâni, cules smochine, orice. Normal că oricine îşi doreşte un job comod, dar, dacă nu se poate, important este să ai de lucru şi să câştigi un leu. Şi, dacă eşti cu cap, revii în ţară şi îţi pui viaţa la rând. Dacă eşti bou, vei intra repede din nou în rahat, dar măcar ai avut o şansă. Pe care nu o ai în România. Vreau să ştiu câţi oameni câştigă la noi 5-6000 de lei pe lună. Interesant este că în general nu ăia care-şi bat joc de “căpşunari”.
Există o cerere pentru joburile alea? Cu siguranţă, de asta sunt atâţia oameni ce le pot accesa. Nu sunt munci “cu titluri”, dar, dacă munceşti cinstit şi serios, realizezi ceva în perioada respectivă, în general ce ai face în ţară în perioade mai lungi de câteva ori. BANII NU AU MIROS. Iar munca onorabilă, chiar de “jos” nu ar trebui să fie batjocorită. Interesant este că mulţi dintre cei care privesc cu superioritate un semen plecat la munci de genul acesta are o admiraţie prostească pentru tot felul de ţigani şi de interlopi.
“Hă, hă, ce se descurcă ăla”. Da, hă, hă, foarte de admirat este o jigodie ce fentează orice lege posibilă, dar face bani şi mai puţin de admirat e un om care are cojones să-şi lase un job probabil comod şi familia în urmă doar pentru a schimba în bine viaţa celor dragi. Da, e drept că interlopul nu şterge bătrâni la dos, de preferat îi jefuieşte.
Hai să mai vorbim exemple despre cum văd alţii problema asta. Mama prietenului nostru a venit cu copiii aici prin 80 şi ceva. ’83, dacă nu mă înşel. Inginer. Femeie cu carte, nu genul de om care a trecut prin şcoală ca gâsca prin apa din Cişmigiu. A făcut curăţenie pe la diverse case de pe aici, pentru că nu le-a fost uşor să găsească joburi. A crescut doi copii, unul este pilot şi celălat şef de departament de IT la o firmă destul de mare. Căsătoriţi, cu copiii (fiecare are câte o fetiţă).
Nu i-au picat galoanele şi au reuşit ca în anii aceştia să realizeze chestii la care noi doar visăm.
Un alt exemplu este o prietenă de familie, o doamnă, da, doamnă, undeva la 60 de ani (nu ştiu sigur, că nu am întrebat-o), soţie de “realtor”. Deci nevastă de patron de firmă de imobiliare, pe limba noastră. Cu toate că au avut şi ani foarte buni din imobiliare, vă imaginaţi ce bine îi merge soţului în real estate cu criza asta. Pentru că şi aici criza în domeniul acesta încă se simte.
Ce face doamna soţie de patron? Munceşte. Face curăţenie la nişte firme, face curăţenie în case. Câştigă undeva la 100 şi ceva de dolari pe ziua de muncă. Nu este o sumă enormă comparativ cu ce bani se pot face pe un salariu bun, nu e o sumă enormă faţă de cât probabil învârtea soţul pe vremuri, dar e absolut suficient să plăteşti facturi şi să pui mâncare pe masă. Şi eventual să faci o prăjitură, că face nişte bunătăţi de leşini cât sunt de gustoase.
Chiar am stat cu ea la poveşti acum câteva săptămâni şi spunea că soţul nu e deloc fericit de faptul că ea face muncă “de jos”, dar banii prind extraordinar de bine şi chiar se simt în bugetul familiei. I-am spus că este eroina mea, pentru că a ales să nu se încurce cu poveşti de “titluri” şi că prin munca ei îşi ajută soţul atât de mult. Normal că, imediat ce afacerea lui se va repune pe picioare, ea va redeveni doamna soţie de patron. Până atunci însă vin nişte miuţe de dolari de la ea, prin care familia iese mai uşor din rahat.
Un alt exemplu au fost prietenii noştri din Alabama. Ea a terminat Dreptul la stat, fată studioasă şi cuminte. Sunt convinsă că avea şanse în ţară să găsească un post călduţ. Au primit însă viza şi s-au mutat aici. În loc să stea cu dosul în sus, să se plângă că nu-i dă şi face statul american, s-a angajat ca vânzătoare. Salariu mic, dar totuşi salariu. Neavând ajutor şi mai ales plecând de la zero într-o nouă ţară, orice ban contează. Nu a durat mult până a fost recrutată de o clientă pentru un job de “tutor” la o şcoală alternativă. Preda diverse chestii şi câştiga, spune ea, deja mai mult decât la magazin. Apoi a fost “agăţată” de altcineva şi a trecut să lucreze la o bancă. Nu, pentru iubitorii de “titluri”, nu dă cu mopul, deci teoretic şi în ochii voştri s-a realizat.
Soţul ei spunea că s-a descurcat uşor şi că a avut alte legături, imediat ce a ieşit din casă. Pentru că mulţi nu înţeleg: de multe ori prinzi o ocazie bună chiar şi la un job idiot. Pentru că ai alte legături cu oamenii, decât o “salată” care stă acasă la telenovele pe şomaj.
Mulţi “căpşunari” s-au realizat după 2-3 ani de muncă, unii au spart airea banii, că s-au crezut milionari, dar în general este o diferenţă între a primi 200 de euro pe lună şi 2000. Dacă ştii să-ţi joci cartea bine, scapi de datorii în câteva luni şi poate în câţiva ani ai un apartament cu banii jos. Dacă nu, măcar ai făcut mai mult decât să te plângi de salariul mizer şi să-ţi baţi joc de oameni mai curajoşi decât tine şi mai integri, care FAC CEVA, chiar dacă este greu şi fără titluri.
Am un respect URIAŞ pentru oamenii aceştia, care au ştiut că trebuie făcut ceva şi că titlurile nu ţin de foame. Sunt mulţi care şi-au scos familiile din rahat, care şi-au achitat datoriile sau au o şansă în plus la o viaţă decentă.
