Suntem o generaţie în viteză. Dorim rezultate IMEDIATE, nu mai avem răbdare, ne deranjează toate etapele pe care trebuie să le parcurgem ca începători într-un domeniu, până la un anumit grad de progres. Dacă începem cursuri de dans, sigur se lasă cu vânătăi pe cei nu atât de rapizi, încât să se ţină la o parte, dacă alegem o carieră, suntem absolut nepricepuţi, dacă ne apucăm de sport, intrăm probabil în istoria clubului ca şi cei mai proşti practicanţi posibili. Cel puţin aşa a fost la mine.
Când am început să studiez de pildă limba engleză, am avut ocazia de a primi prima notă de 4. Mda, premianta lu’ peşte a adus acasă o “mobilă” nouă. Mare bucurie în familie, s-a dat party în cinstea mea. Bun, glumesc. Din fericire ai mei nu au făcut nici atac de cord şi nici dungi pe dosul meu, aşa că a rămas cum am stabilit: învăţ sau rămân în clasa a VI-a până la 40 de ani. Din fericire a fost prima variantă. Mă gândesc acum amuzată la criza de plâns ce a însoţit anunţarea “evenimentului”. Eram absolut isterică de nervi, că “nu pot învăţa porcăria asta de limbă”. Au trecut 2 decenii de atunci şi engleza mea acum este admirată de cam toţi interlocutorii “enternaţionali”, impresionaţi de ce engleză se face în România.
Intrarea în lumea caftangiilor, deşi a fost visul copilăriei mele, s-a lăsat iar cu lacrimi. De ciudă. Acasă, că mi-era ruşine să plâng la club. Eram dălău de 20 de ani, cum doamne iartă-mă să bocesc printre centurile colorate şi în faţa lui sensei. Cred cu tărie că am intrat în istoria clubului ca a mai proastă din parcare. Dar nasol de tot, nu oricum. Bine “informată” de rahatul ăla de Karate Kid (o mai mare porcărie decât filmele astea nu cred să existe), cugetam că e chestie de minute până lustruiesc creştetul instructorului cu piciorul.
Oh, mamă. Şi a început antrenamentul. Iniţial era să-mi dau duhul la încălzire. Mă dureau tălpile (ne antrenăm desculţi) şi abia respiram. Bun. Trecem la stretching. Majoritatea coborau deja frumos mai într-o fandare, mai într-o sfoară. Eu ca turla bisericii. Ca măgarul între oi. Înţelegeţi ideea. Trec cu mare mare ruşine şi peste umilinţele astea, mai ales că instructorul ne spunea începătorilor să nu forţăm. OK, deci ni se permite momentan să fim vite. Asta e bine. Şi trecem la “dansuri”. Lovituri cu pumnul (nu înţelegeam cine se roteşte şi de ce, cum se ţine pumnul armat, chestii din astea), apoi tehnică de picior. Mă uitam ca proasta în târg cum lucrau alţii şi doream să mă evapor de ruşine. Când s-a trecut la repetarea de “blocaje”, chiar că eram pe punctul de a sparge o fereastră de nervi.
Deci io, geniul pustiu, deşteapta pământului, convinsă că mă duce creierul cum doresc eu, eram “trădată” de nişte membre prea lungi şi prea proaste. De lipsă de echilibru, mobiliate, rezistenţă la efort, coordonare. Toată lumea e mai proastă la început, eu am norocul să trag şi semnalul de alarmă.
Am ieşit atunci din sală aproape convinsă că “porcăria” asta nu e pentru mine. Asta e. Am găsit şi eu ceva ce nu pot nici dacă mă mai nasc o dată. La vestiar cele 2 “instructoare” adjuncte, bănuind ce este în sufletul meu, că eram neagră de supărare, m-au luat aşa pe după umeri şi mi-au explicat că începutul este foarte greu, că şi ele au avut 2 picioare stângi şi uite că acum sunt centuri negre. Şi că, dacă muncesc mult, voi progresa enorm. Faza asta cu “munceşte” a sunat destul de familiar, că sunt genul de om care cam trage pentru chestiile ce-i sunt dragi.
Aşa că am revenit în dojo, cu nervi şi frustrări, dar şi un plan infailibil: voi trage ca un animal şi probabil nu voi mai fi cea mai proastă din grupă. Fetele astea de nota 1000 sunt plecate din ţară demult, probabil nu voi apuca să le mulţumesc vreodată că au tras de mine. Cu sensei am povestit de multe ori despre cât eram de împiedicată şi ştie cât de mult m-a ajutat că s-a ţinut de mine.
M-am antrenat 5 ani, am fost inactivă 5 ani, am progresat şi regresat în acelaşi timp. Sutele de ore de muncă, întinderile şi ocazionala febră musculară au avut rezultate incredibile. La 2 ani de antrenament, deşi eram legendar de “ţeapănă”, am făcut sfoara în faţa unui sensei şocat de bucurie. Am crescut în grad, am început să am o tehnică frumoasă, am pregătit alţi începători pentru exemenele lor de centură. Aşa cum alţii au avut odată grijă de mine, am considerat că e bine să iau sub “aripă” câte un începător, ferm convins că în viaţa lui nu va progresa. Şi lor le-am spus că munca va aduce rezultate. Şi a adus.
În ceea ce priveşte munca de radio .. hai să spunem că trebuie să-mi cer iertare în faţa unui oraş întreg pentru traumele cauzate. Vai, ce prostii am mai făcut şi cât de “pe lângă” am putut să fiu. Am avut din nou noroc că nişte oameni au avut încredere că nu pot rămâne atât de proastă. Din fericire nu am rămas, dar e clar că şi-au pus obrazul pentru mine. La fel în munca pe net. Nu puteam înţelege cum se “urcă” un site, deşi instrucţiunile pe FTP erau chiar ca pentru boi. Aş, de unde să înţeleg eu. Dojo.ro a fost urcat de un prieten în 2002 şi a trebuit să-mi explice ca la tâmpiţi cum să fac update.
Privesc în urmă şi nu pot să cred cât am progresat, faţă de acel prim pas atât de frustrant. Nu am fost niciodată no.1, dar am crescut enorm în orice mi-am pus în cap. Fără şmecherii, fără ocolişuri. Muncă şi pasiune. Atât. Transpiraţie şi durere la antrenamente, dedicaţie, manie chiar, ore şi ore de muncit, citit şi învăţat.
Am reuşit în anii ăştia să devin ceva mai “zen” şi să înţeleg în sfârşit farmecul începutului. Iubesc acum acele momente de frustrare. Iubesc faptul că nu am ştiut nimic, că am fost un nimic. Pentru că, privind în urmă, înţeleg ce rost a avut întreaga mea călătorie. Savuraţi începuturile. Bucuraţi-vă că nu ştiţi, că nu puteţi, că nu merge. Lăsaţi neputinţa să vă îndârjească. Notaţi-vă clar în minte această “bornă”. Gândiţi-vă că, orice se va întâmpla, niciodată nu veţi mai fi atât de nepricepuţi. Că de acum, există doar o direcţie: ÎN SUS.
Absolut orice călătorie începe cu primul pas.
