În general înjur când mă înfurie ceva. Acum îs mai cuminte, că avem un copil în preajmă şi ăştia învaţă toate tâmpeniile. Pe blog am impus mereu un limbaj curat, dar acest articol va face excepţie. Sunt turbată.
A murit Mile. Un om cunoscut în cercurile media şi nu doar. Din ce spun unii apropiaţi, băiat fain. Irelevant până la urmă. A murit UN OM. Şi unii bloggeri au decis să scrie despre el. Iar alţii au decis să se oprească 2 minute din tumultoasa lor viaţă să lase un tradiţional “să îi fie ţărâna uşoară”. Sau cum s-or pricepe să zică şi ei că i-a întristat vestea şi că este păcat că s-a stins un om.
Şi avem revoluţionarii. Cei care decid despre cine trebuie noi să scrie pe bloguri. Care decid că suntem ipocriţi, că de fapt nu ştim cine e mortul şi avem chef să scriem amboulea. Că sunt victime în Chile, că mor copii în Kenya sau broaştele din Galapagos.
Doua asemenea comentarii m-au scos din plăcuta toropeală cauzată de o răceală incipientă. Sunt copii care mor în nuş’ ce spital din Bucureşti şi pe noi ne doare în fund de ei. Adică ne pare rău după “ăsta”, dar nu ne-a păsat când a murit Papa Ioan Paul al II-lea, de parcă el era tata mare şi trebuia să ţin post.
Acum câteva săptămâni a fost o situaţie similară pe blogul lui Dani, ce solicita ajutor pentru căţeluşa lui. Vă doare la bască de un câine, nu-i aşa? Reacţie normală dacă nu aveţi vreunul prin casă. Ei bine, articolul lui era pentru noi, câţiva care credeam în “cauza” lui. Au fost comentarii deplasate şi acolo, pentru că unii vizitatori au impresia că opiniile lor sunt mai importante decât relaţiile noastre. Dacă ixulescu zice că poate să îl ia dracu pe Junior al meu, eu trebuie eventual să arunc câinele pe drumuri, că doar nu contează viaţa lui pentru toţi cititorii mei. Şi cititorii mei trebuie să îmi spună ca la un idiot în ce să cred.
Fiecare credem în ceva. Sunt situaţii care ne înduioşează, sunt cauze pentru care luptăm. Uneori nu ne implicăm în unele pentru că nu avem timp – bani sau pur şi simplu suntem atât de prinşi în rahatul ăsta de viaţă, că ne trezim la spartul târgului.
Şi da, mai comentăm şi cu câte un “să îi fie ţărâna uşoară”, pentru că unii poate nu avem altă posibilitate. Şi simţim că aşa putem spune ce nu mai putem spune celui dus. Că a fost un om bun şi că viaţa unora nu va mai fi la fel. Nu a noastră personal, mai ales dacă nu suntem apropiaţii lui, dar sunt prieteni şi rude pe care acestă mişcare de simpatie îi mângâie.
Cu ce ajută căcaturile astea, veţi zice …
Când a murit bunicul meu, s-au adunat la înmormântare mulţi oameni. Oameni care nu l-au văzut de ani buni, foşti prieteni din tinereţe. Chiar dacă iniţia simţeam nevoia să îi trimit la mama naibii (că s-au apucat să vină şi ei la spartul târgului), culmea culmilor A AJUTAT. Nu ştiu cum, dar marea aia de oameni, veniţi să îi fie alături pe ultimul drum, parcă a avut un efect benefic. Normal că pe mort nu l-a mai încântat asta.
Normal că durerea de a fi pierdut pe cineva drag nu ne-a mai luat-o nimeni. S-a estompat în cei 7 ani care au trecut. Dar prezenţa lor acolo ne-a demonstrat că a fost un om iubit. Că a marcat vieţile unor oameni, suficient încât aceştia să vină 2 ore la cimitir. Că nu au bocit toţi, că pe mulţi îi preocupa inflaţia din lunile în cauză, vremea prea caldă sau că fiica a rămas borţoasă, e la fel de natural. Dar au avut mărinimia să ne fie alături, chiar şi “declarativ” numai şi aibă suficientă delicateţe încât să nu îmi spună “ce dracu’ îl plângeţi. Ştiţi că a murit de cancer, avea 69 de ani, îs copii care mor la orfelinate şi pe ei nu îi plânge nimeni”.
Nu are nimeni dreptul să decidă pentru cine merită sau nu să verşi lacrimi. Nu are dreptul nimeni să decidă în ce cauze avem “voie” să credem. Şi ce mesaje avem dreptul să publicăm PE BLOGURILE NOASTRE.
Vi se pare irelevant că a murit un munte de om de 34 de ani? Un om care avea viaţa în faţă? Care în urmă cu câteva săptămâni s-a implicat într-o cauză pe care putea la fel de bine să o ignore? OK, nu scrieţi. Nu băgaţi comentarii cu “dumnezeu să îl odihnească” (da, acum am scris intenţionat cu “d” mic, aştept credincioşii lu’ peşte să mi-o tragă că nu am respect pentru religie şi să concluzioneze ce vacă atee sunt). Lăsaţi-i pe alţii. Şi comentaţi pentru cauzele care contează pentru voi.
Dar nu scrieţi că moartea Papei este mai importantă decât moartea unui om de 34 de ani. Nu scrieţi că situaţia tragică a copiilor din nu ştiu ce orfelinat e mai dureroasă. Nu se compară tragediile, că nu suntem la pisoar să ne comparăm “sculele”. Şi nici nu jucăm Turbo să comparăm maşinile de pe “surprizele” alea de hârtie cerată cu care ne jucam în 90. Cum dracu să vii pe un blog să spui că nu contează că a murit.
Mă gândesc ce plăcut ar fi pentru prietenii apropiaţi ai lui Mile sau pentru familie, să dea peste “revista presei” şi linkurile de pe online. Lumea mai caută una-alta. Poate doresc ei să vadă cam ce s-a scris. Şi ce bucurie imensă trebuie să aibă când un necunoscut comentează pe un blog că viaţa omului lor iubit nu valorează nici cât moartea unor necunoscuţi.
Am spus de multe ori asta şi în discuţiile faţă în faţă cu oamenii, şi online. Dacă nu ai ceva constructiv de zis, taci dracului din gură. Nu batjocori memoria cuiva. Nu comenta “negativ” când acest comentariu nu aduce decât disconfort şi durere. Nu crezi într-o cauză. Ignoră articolul. Revino pe blogul respectiv, când simţi că autorul e pe linia ta de gândire. Nu spune unor oameni să nu trimită un gând cui doresc ei.
Nu, nu l-am cunoscut personal pe Mile. Din ce îmi spune chiar “soarele” şi alţii, care au avut plăcerea, a fost un om deosebit. Aşa cum suntem toţi pentru cei care ne iubesc şi ne sunt alături. Nu am lăsat mesaje de compasiune pentru băgare de seamă. Mă gândesc doar că era cu 2 ani mai mare decât mine. Mă gândesc cât ar suferi familia mea, dacă m-ar îngropa la o asemenea vârstă. Ce suferinţă ar fi pentru omul care mă iubeşte.
În virtutea acestor considerente lăsăm şi noi un mesaj de condoleanţe pe unde putem. Pentru că teoretic pe cei dragi nu îi încălzeşte cu nimic că ne-a întristat o moarte nedreaptă. Nu le ieftineşte serviciul comemorativ, nu le şterge din lacrimi. Dar, deşi pare imposibil, într-un fel valul acesta de simpatie ajută. Cu atât putem noi ajuta în acest moment.
Un OM a murit. Condoleanţe familiei. Şi lui, un loc între îngeri.
