Astăzi am bântuit din nou pe bloaga lui Chris (să mă scuze, eu aşa îi zic) şi am dat de un subiect destul de “dureros”. Articolul integral se poate clar citi la el, ceea ce m-a determinat să pornesc de la el şi să bat pe mai departe câmpii este însă atitudinea pe care o întâlnesc tot mai des.
Acum nişte zile s-a dat la teveu (nu urmăresc “agregatul” aşa că nu sunt în temă) ceva despre nuş’ ce bloggeri care au dat cărţi prin metrou. Bunică-mea a văzut şi aprox. mi-a povestit chestia în cauză, supărată că oamenilor nu li se dau “bani”, ci rahaturile alea de cărţi. OK, pe asta o înţeleg că are aproape 80 de ani şi că, dacă nu ar avea sprijin de la noi pe lângă pensie, probabil că ar fi chiar mai stresată de ziua de mâine decât este. Ea este “comunistul” venit de la ţară în ’50, care a muncit în disperare şi a agonisit acolo ceva. La fel ca şi alţii de vârsta ei mai are idei din alea că “parcă era totuşi bine” pe vremea “aia” mai ales prin prisma faptului că a fost foarte şocată de situaţia mea de “fost angajat – actual self-employed” şi ştie cât trag de 3 luni pentru a subzista.
Eu sunt norocosul care nu are nevoie de ajutor de la stat (nu am luat în atenţie ideea de a intra în şomaj, nicio secundă), pentru că s-a dezvoltat într-un domeniu “nişat” şi teoretic bine plătit, odată ce intri serios în el. Sunt la fel de conştientă că nu pot vedea situaţia mea ca pe un exemplu de “aşa-da” pentru că nu pot cere tuturor să ajungă web designeri.
Deci este adevărat că ai şanse mari de a da cu botul de pământ, mai ales în lunile astea de rahat. Pentru că el, rahatul este deja respirabil, chiar “înghiţit” de unii mai ghinionişti. Am toată înţelegerea şi compasiunea pentru cei care s-au trezit şomeri, pentru că ştiu deja pe piele personală cât de nasol este momentul în cauză.
Şi totuşi nu pot înghiţi ideile astea de … cum să le dea cărţi, mai bine să le dea bani.
Apoi dară banii nu prea cresc pe garduri şi, dacă nu sunt pe liste de şomaj sau la alte categorii de “asistaţi”, indivizii în cauză, teoretic, au un venit, deci nu au motive să rămână cu mâna întinsă. Şi cartea în cauză poate le mai răpeşte din timpul petrecut la OTV şi mai bagă ceva la cap.
Pentru că, pe cât de adevărat este că avem o populaţie sărăcită şi vai de capul ei, la fel de adevărat este că la categoria “cunoaştere – IQ” şi alte delicatese, stăm înfiorător. Idioţenii de ziare ca Libertatea sau Click sunt citite cu aviditate, emisiunile de spălare de creiere se bucură de mare apreciere, muzica este la pământ, prostul gust până în tavan. Aceasta este din păcate imaginea conaţionalilor noştri. Avem tineri care la 15 ani nu ştiu dacă au citit vreo carte din scoarţă în scoarţă (pe când generaţia “noastră” mesteca ziua şi cartea de pe la 6-7 ani), care copiază referate de pe net, fraudează examene şi se întrec la “perversiuni” de când nici nu s-au maturizat sexual.
Este deci normal să le dăm bani peste bani românilor, ferească sfântul să le pui o carte în mână.
Nu e nimeni absurd. Este normal că, în momentul în care ai de muncă de turbezi (ăsta este cazul dacă nu doreşti să mori de foame), timpul dedicat lecturii scade. Nici eu nu mai citesc o carte pe zi, decât în vacanţă în condiţiile în care trag 10 ore cel puţin pe zi pentru a câştiga un ban. Port corespondenţă cu clienţi de prin toate cotloanele lumii, citesc bloguri şi articole de specialitate, dau teste pentru a avea un portofoliu de freelancer şi mai bun, deci nu mai am fizic timpul necesar unei lecturi susţinute. Şi totuşi mai găseşti timp pentru o carte, chiar dacă îţi ia o săptămână să o parcurgi.
Asta înseamnă însă mai puţin timp pe OTV. Mai pierzi un Dan Diaconescu în Direct. La naiba, că pierzi şi Robingo şi şansa unică de a da ultimii bani din casă pe biletul miraculos, de te va scoate din rahat. Nu apuci să savurezi chiar toate scandalurile.
Ăştia mai bătrâni trăiesc clar cu nişte amintiri. Şi cu senzaţia aia de “siguranţă” pe care au avut-o, când ştiau că se vor pensiona din acelaşi job. Dacă vreţi să vă spun sincer şi mie mi-ar fi plăcut să mă pensionez din joburile anterioare. Un post de radio însă a “murit” când s-a deschis Kitsch FM in Timişoara, al doilea a renunţat la staţia locală. Uite că de 2 ori am simţit “bucuria” pierderii locului de muncă. Şi culmea, fără ca eu însămi să pot fi acuzată (sau colegii mei) de prestaţie atât de proastă că s-a închis mustăria. Ne putem considera lejer victime ale capitalismului sau ale cui doriţi voi.
Statul ia cu 2 mâini acum şi, prin conducerea “fulminantă” de care se bucură, a reuşit nişte recorduri greu de egalat, probleme ce se vor rezolva în mulţi ani şi cu multe obligaţii puse pe umerii celor care refuză să se dea “asistaţi”. Mă tem că soluţia nu este ca tot românul să se dea rănit şi să aştepte. Sunt destui cei care primesc ajutoare şi o parte însemnată au făcut diverse “tertipuri” pentru scutiri de impozite, subvenţii sau alte forme de “asistenţă socială”. Chiar dacă sunt sănătoşi tun şi se bucură de un ajutor ce ar fi util unui om cu dizabilităţi, chiar dacă au destui bani câştigaţi pe lună încât să plătească lejer căldura. Dar, dacă se poate, de ce să nu profiţi?
Şi mai sunt “idioţii” care se roagă doar să aibă unde lucra. Sau să aibă puterea fizică să ducă la capăt “îndatoririle” de la job. Care se preocupă cu lărgirea orizontului, perfecţionare şi alte prostii din astea idealiste. Care se bucură dacă eventual un străin le oferă o carte, cine ştie, poate nu au citit-o.
Deci .. cât să ne dea statul?
