Pe când dojolina era chiar “diminutivă”, familionul crescător de ochelariste, dădea cu poveţele. Una dintre chestiile la care ai mei au ţinut mereu a fost sinceritatea. Şi au obţinut-o, pentru că nu ştiu să mint. Reuşesc poate să nu spun adevărul, adică să tac, dar nu pot să stau în faţa ta să îţi spun că îs mere, dacă sunt corcoduşe.
Nici nu ştiu dacă este vorba de spaime biblice, că nu prea le-am avut, în timp spaimă de ai mei nu putea fi, că nu au fost căpcăuni, cred că mi-a intrat în “sine”.
Şi totuşi am minţit.
Am făcut asta aproape 1 lună, de când prietenul nostru drag, “tată-miu vitreg”, după cum facem noi mişto, a venit de la spital. A ajuns acolo după nişte zile cu dureri de spinare crunte. Fiind muncitor şi obişnuit cu “călăreala” a ignorat cât s-a putut. A stat câteva zile acasă şi a simţit că este mai bine. Când a coborât treptele şi a ajuns la parter, a realizat că picioarele nu îl mai ascultă. Ambulanţă, spital .. în 3 ore paralizat de la piept în jos.
Am mai scris despre faptul că s-a aşteptat după RMN o săptămână (pentru că nu este ugenţă, aşa li s-a spus). Nu insistăm pe rahaturile din Spitalul Judeţean, că le ştim noi prea bine.
De la faza aia s-a trecut la 2 realităţi: una … reală şi una … paralelă, reală pentru el.
Nu am scris atunci pentru că sunt prăpăstioasă şi gândeam că s-ar putea ca printr-o şansă de 1 la 1 miliard să ajungă omul să se bucure de neşte ore de net şi dacă dă de situl meu. Ştiu că sunt paranoică, dar chiar şi şansa aia de a citi la mine adevărul pe care i-l ascundeam toţi, mi-a închis gura şi faţă de voi.
El ştia că are coloana “pensată” şi că urmează să fie operat de un neurochirurg. Adevărul pe care îl ştiam cu toţii în afara lui este că suferea de cancer şi ăla se “juca” deja prin corp, de a ajuns să atace şi coloana. Stadiu super avansat, galopant, nimic de făcut, decât să îl trimiţi acasă.
Ajungem acum la soţia lui care, din punctul meu de vedere, este eroina absolută. De mai mult de o lună îşi îngrijeşte soţul ca pe un copil. Îi schimbă scutecele, îi şterge gura, îi pune perfuzii. Nu doarme, pentru că nu poate fi lăsat nesupravegheat, nu poate plânge în faţa lui, pentru că el nu ştie adevărul. Şi l-ar ucide instant să ştie că de fapt nu are nicio şansă.
Am primit “poruncă” de la ea să ţinem şi noi la povestea cu “operaţia şi recuperarea grea”, pentru ca ultimele lui zile să fie totuşi cu speranţă. L-am vizitat săptămânal (spunea şi ea că prea des “bate la ochi”), mai ales că şi el se întâlnea cu tată-miu în fiecare weekend. Am reluat deci bunul obicei şi i-am oferit un dram de normalitate. Nu vreau să ştiu ce a fost în sufletul lui mon pere, dar a fost şi el, au trocerit şi l-a încurajat.
Spuneam că nu ştiu să mint. Am ştiut. Îmi spunea acum 1 săptămână că a vorbit cu colegii de lucru şi că nu ştie sigur dacă îl mai aşeaptă jobul ăla. Că vine operaţia în câteva săptămâni (trebuie să se mai îngraşe un pic, aşa am motivat toţi amânarea) şi după aia o recuperare grea. Nu ştiu cum am putut să am o mină sinceră şi să îi spun că momentan contează doar el şi sănătatea lui. Că un om atât de harnic şi de serios ca el (să mor dacă minţeam la faza asta), nu are cum să moară de foame. Şi că e noromal ca medicul lui să amâne operaţia, că doar nu îşi riscă toată cariera punând pe masă un pacient care este atât de slăbit. “Da, ai dreptate. Îţi dai seama că aş putea, doamne fereşte, să mor pe masă”, asta a fost replica lui şi nu ştiu cum iar am reuşit să mă abţin de la a-i pune pe tapet tot adevărul.
Ştiu că s-ar fi supărat soţia lui şi mai ales ştiu că nici eu nu aş dori să ştiu ce mă ucide. Aş prefera să cred în refacere, să accept perfuziile şi să mănânc bine, pentru că organismul are nevoie de tot ce se poate pentru a lupta cu boala. Ne-am coordonat poveştile şi i-am tot cântat că e atât de important să se întremeze, pentru recuperarea grea ce ar veni după o asemenea operaţie. Şi ne-a crezut şi a făcut tot ce a putut el.
De azi-noapte nu mă mai tem că îmi va citi prin cine ştie ce accident blogul. Nici că mai trebuie să mă uit în ochii lui şi să îi povestesc despre recuperări din boli iluzorii. Plecăm la capelă în curând. Să vedem cum îi mai putem ajuta. Mâine vom căuta cea mai frumoasă coroană. Poate ne va ierta că l-am minţit.
