Scena de film: un nenea sau o tanti în vizită la altul. Rămâne singur (nu mai pun şi la feminin, înţelegeţi voi faza) şi începe să arunce neşte “ocheane” în jur. După care tiptil trece la percheziţie. Normal că de cele mai multe ori găzdoiul îl prinde cu deştele pe unde nu trebuie şi “colombo” îşi ia porţia de comentarii.
Vreau să cred că sunt numai filme şi că pe noi, ăştia în afara peliculei, chestiile astea nu ne caracterizează.
Eu fac cu nervii, dacă se apucă ai mei să “deretice” prin ale mele. Sau să citească foaia lăsată pe birou, că mai multe “studii” nu fac. Normal că mi-am educat familionul şi, în afara unor mici scăpări, nimeni nu îşi bagă râtul în borcanele mele.
Mai am unele cunoştinţe care intră în cameră şi încep: “Ăsta ce e? Da? Şi de ce ai nevoie de două? … astea îs “leptoapele”. Dar aparatul foto cum e? Dar ce parfumuri sunt astea?” … şi tura de “good cop, bad cop” continuă. Mă aştept să mi se pună lampa-n ochi şi e perfect. Poate şi o găleată cu apă peste mine şi un bici … dar intrăm la sado-maso …
Vocea mea tot mai iritată (e cam greu să mă scoţi din ale mele,deci apreciem nervii mei ca fiind clar “zgâriaţi”) dă deja semnalul de “ho, boală, destul.” Şi, deşi ne ştim de hăt bine, reacţia inspectorilor musafiri e de uimire că mă irită faza asta.
Sincer nu înţeleg chestiile astea. Sunt femeie. Bârfesc în draci, am spirit de observaţie, reţin diverse, dar chiar nu pot concepe cum poţi sta cu nasul în lucrul omului. Nu mai vorbim de faza asta când eşti lăsat 2 secunde singur că vine cu ceaiul sau apa minerală.
Ai mei încă mai ţin ceva bani la mine în dulap. Chestii mărunte, pentru întreţinere sau lapte (la câţi litri consumăm, asta este o investiţie în sine). Habar nu am clar în ce cotlon, cum arată recipientul, câţi bani sau chestii din astea. Şi mereu mi s-a spus că nu e problemă dacă “intru” în ei, că sunt ai noştri.
Nu îmi place să mă bag în acareturile lor, chiar dacă sunt de fapt şi ale mele. Pentru că ştiu ce crize aş face eu şi mai ales pentru că nu văd cu ce mi-aş îmbogăţi viaţa emoţională.
Dacă sunt la iubi e şi mai greu, că sunt deja locaţii unde se aşteaptă să caut singură ce trebuie: o cratiţă, un prosop, o carte. Dar am mereu senzaţia că sunt inoportună, că nu e normal să mă uit în dulapul lui. Râdea acum câteva zile că nu ştiu unde şi-a pus un obiect pe care îl căuta. “Da’ ce treabă am eu, soare, să mă bag în sertarele tale?”
Şi ajungem la poşete.
Nu deţin unelte din astea, că sunt adepta “săcoilor” şi de preferat a buzunarelor burduşite cu ce trebuie. Şi clar că periodic o altă damă mă roagă să îi dau rujul, ob-urile, carnetelul etc. din “raniţa” personală. Şi la fel de prompt este şocul când îi întind geanta să-şi caute în linişte. Serviciul pe care îl fac cu drag este să aduc poşeta la Mahomed, dar nu e treaba mea să cotrobăi prin ea. Foarte rar am făcut asta, după insistenţele clare ale “gazdei”.
Nu m-am obosit cu gânduri creative de genul “o fi bine aşa”, cert este că sunt o persoană “privată” şi că nu îmi plac asemenea “curiozităţi”. Nici în ceea ce priveşte lucrurile mele, nici în ale altora. Voi mai călcaţi strâmb? Vi se pare exagerat să nu te bagi puţin cu ochelarii prin lucrurile altora?
