Ora 3 dimineaţa. Cele două telefoane aşezate strategic pe noptiere încep tămbălăul. Mă întind spre telefonul meu, dezactivez alarma, în timp ce el face acelaşi lucru cu ‘clopotul’ personal. Îi arunc scurt ‘neaţa, iubire. Vezi ca merg eu prima la baie’ şi mă îndrept buimacă spre locul anterior menţionat. ‘Soarele’ are un program matinal extins la baie, uneori nu ştiu care dintre noi e femeia, aşa că intru repede să-mi fac treburile şi să încep să pregătesc nişte sanvişuri pentru drum.
La 4 şi ceva, neamţul de prietenul nostru este deja jos. Omul ăsta este un monument de cinste şi de corectitudine, mai rar un om ca el. Ne ia câteva minute în plus să-şi bea iubirea ceaiul, să-i spunem mamei lui bye-bye şi să trambalăm troller-ele pe scări în jos. Ca o damă ce se respectă, am 17 kile de haine cu mine, în timp ce el duce 10. Bagajele de mână sunt similare, undeva la 5-6 kile (chestie care mă uimeşte, ţinând cont că duc în rucsacul special ‘tractorul’ mare de laptop şi camera foto cu ‘lentila’ mare. Drept e că altceva nu am pe acolo, decât 2 hanorace destul de subţiri în care ţin camera (rucsacul special este în bagajul mare), deci stă într-un rucsac ‘neîntărit’ şi nu aş risca nimic.
Pleacăm în mare vervă undeva la 4 jumate’ spre Budapesta. Un drum teoretic de vreo 3 ore jumate’, pe care şoferul nostru în face în 3.
Ajungem în aeroport, mai stăm la poveşti şi ne despărţim de el, cu mulţumirile de rigoare. Mai rar oameni care să fie de acord să piardă 7-8 ore într-o zi doar să te ducă la avion. După vreo jumătate de oră, iubirea descoperă că nu are ‘poşeta’ cu el. Are o geantă specială pentru camerele lui foto, pe care eu o numesc poşeta, că ştiu ce mult iubeşte glumele mele proaste.
Stabilisem cu prietenii noştri din NYC să luăm un telefon cu noi, aşa că pică bine că avem ‘agregatul’ respectiv şi mai ales roaming-ul activat. Îl sun pe prietenul nostru să-l anunţ că are un bagaj rămas în maşină (de care nu prea ne-am lipsi, că are în el digitalul lui iubi, vreo două obiective de-ale lui, plus ‘lentila’ mea mică. Cum nu aveam chef să fac doar poze ‘zoom’ următoarele 6 luni, nici să dau alţi bani pe un obiectiv normal, am sunat cât de repede să ne recuperăm acareturile.
Ne întâlnim din nou cu prietenul nostru, îi cerem scuze că l-am pus iar pe drum vreo oră, şi plecăm spre ‘security’. Aveam puţin timp în Zurich (de data asta aici făceam escala, după ce în anii anteriori am mers prin Varşovia şi Amsterdam), aşa că suntem stresaţi de legătura cu avionul ‘mare’ pentru zborul spre NYC. Aveam deja ambele ‘boardin pass’-uri în mână, bagajele mari ne ‘întâlneau’ pe JFK, aşa că teoretic doar la security mai aveam de pierdut timpul, plus plimbarea prin aeroportul ‘bancherilor’, că majoritatea oraşelor ăstora serioase au câte un aeroport cât un oraş de-al nostru mai mic, plus că şi noi avem mereu norocul să picăm la naiba în praznic.
Bucurie mare în Zurich: nu mai trecem prin security, deci păşim voios spre poarta nuş’ care (iar numere din alea neserios de mari), plasată, ca de obicei, unde şi-a dus mutu’ iapa.
Facem diverse glume legate de ‘specializările’ elveţienilor şi ne plasăm pe scaune, aşteptând îmbarcarea. În dreapta noastră o ‘galbenă’ aparent sănătoasă, se aşează pe SINGURUL scaun pentru persoane cu dizabilităţi din zonă. Noi l-am evitat şi ne-am aşezat în partea opusă pentru a da suficient loc celui care ar avea nevoie (poate are un însoţitor, sau bagaje), în ideea că are nevoie şi de locul de lângă.
Pe ‘soare’ îl roade s-o întrebe pe chinezoaică dacă e dintr-un popor de ‘handicapaţi’ de s-a aruncat pe scaunul respectiv, când erau destule libere, dar se abţine. Chiar numai de certuri cu toţi proştii nu-ţi arde.
Când se începe îmbarcarea, individa plus alţi câţiva de aceeaşi ‘culoare’ se plasează în faţă, deşi toată lumea îşi lua frumos locul la coadă. Restul îi privesc cu uimire plus o picătură de dispreţ, dar nu au nici ei chef de ceartă. Ne aşteaptă mai mult de 8 ore de zbor, aşa că suntem deja ‘amorţiţi’. Plus că tot în avionul ăla intri şi tot la locul tău, că te bagi ca tanga între fese sau aştepţi rândul.
Primim locuri imediat la începutul unei ‘secţiuni’, aşa că nu avem niciun scaun în faţă. Iubi e încântat de cât loc avem la picioare şi-mi spune că genul ăsta de locuri sunt mai bune decât restul. Eu, ca orice maimuţă necoborâtă din copac nu înţeleg de ce este un loc bun, când nu ai masă şi nici televizorul din tetiera scaunului din faţă. Şi Airbus-ul în cauză are televizoare în tetiere, aşa că poţi căsca ochii la filme şi câte un episod din cine ştie ce seriale.
După câteva minute de la atingerea unei altitudini optime, îl văd pe iubi că scoate un ecran mobil de la scaun şi o măsuţă din mâner. Deh, maimuţă, vă spun.
Super încântată că nu mănânc ca la sapă şi că mai am cu ce-mi trece timpul, intru în programul de vizionare, timp în care începe să vină ‘hidratarea’, apoi ‘potolul’. Avem de ales între pui – pasta – broccoli şi nuş’ ce paella. După ce a mâncat în Malaga cea mai proastă chestie din viaţa lui (tapas din carne de porc, pe care nici câinele meu nu ar mânca-o după 3 luni de înfometare), iubi e foarte reticent la chestii cu nume ciudate, aşa că alege puiul. Hai să spunem că absolut toate ingredientele îl lasă rece, dar măcar era mai sigur decât de chestia cealaltă.
Mâncarea se dovedeşte a fi FOARTE bună. Clar ne-am făcut plinul de E-uri, probabil am mâncat juma’ din tabelul lui Mendeleev, dar mâncarea a avut gust bun. Până şi iubi mănâncă repede şi cu poftă (e clar lihnit, deci ajută să-i alunece ingredientele mai uşor). Spre finalul călătoriei primim şi pizza (un fel de calzone vegetală), absolut acceptabilă. Ah, am mai ‘scufundat’ şi 2 porţii de îngheţată de vanilie (una donată de el, că nu serveşte), aşa că nu mă pot plânge, am intrat pe continent cu burta plină.
Avionul a aterizat cu 45 de minute mai devreme, aşa că am stat să se elibereze o poartă, că nu aveau unde să-l ‘parcheze’, după care am trecut la cross-ul de după-masă, plimbarea de la poartă la Immigrations. Când să ajunge acolo, o observăm pe prietena noastră, venită dintr-un zbor anterior (e însoţitor de zbor, aşa că şi-a programat zborul după noi). Avem noroc cu ea la Immigrations, ofiţerul de acolo neînţelegând de ce tot venim câte 6 luni să-i vedem oraşul. Doream să-l întreb dacă are măcar habar în ce oraş mişto stă, dar tac şi sunt politicoasă. Primim aprobarea de şedere conform planului nostru iniţial, deci plecăm de aici în 22 septembrie.
Suntem ameţiţi de somn, dar extrem de fericiţi să o vedem pe D. Este interesant cum te poţi lega sufleteşte de nişte oameni de care nu te leagă ‘gene’. Pentru mine D. şi R. au fost străini până în 2010, când le-am călcat prima dată în casă, şi m-am bucurat să-i revăd de fiecare dată, mai ceva decât dacă eram rude.
Ajungem acasă (scriu fără ghilimele, pentru că ne simţim acasă alături de ei) şi aflăm că ‘pisicuţa’ a mică este la balet. Fetiţa lor are acum 6 ani şi se pare că s-a obişnuit să aibă încă doi ‘părinţi’ o jumătate de an. Se rugase de D. să o ia la aeroport, dar nu puşca programul, aşa că s-a dus la balet destul de tristă că nu vine după noi. A fost încântată să ne vadă, are iarăşi ‘jucării’ vii în următoarele luni.
Am trecut apoi la programul ‘dur’ de adaptare la noul fus orar (7 ore în urma României), aşa cum am făcut de fiecare dată: somn la 9 seara (că mai mult nu putem sta), trezit pe la 6 şi evitat somnul de după-masă a doua zi, care de obicei e mai critică. A trecut şi ea, ieri, aşa că azi suntem deja mai odihniţi şi aproape ‘adaptaţi’.
Ieri m-am lipit de un Nook Tablet (am lăsat ‘tableta’ de anul trecut cadou pentru tată-miu), aşa că am jucărie. Este primăvară aici şi e plin de pomi înfloriţi. New York e senzaţional de frumos în vremea asta, aşa că sigur am ce poza în următoarea perioadă.
Ne citim deci de pe Coasta de Est 🙂
