Am găsit la ill un articol ce mi-a amintit că doresc să discut despre subiectul ăsta de nişte săptămâni bune. Despre hainele de “firmă” şi cît de cocălari sunt cei care le poartă. Cel puţin asta este ideea românului “verde”, care consideră că toţi trebuie să poarte hainele de la bazarul de chinezării.
Eu sunt copilul care a purtat rahaturile contrafăcute de chinezi. Le cumpăram de la bazarul de la 300 de metri de blocul meu, pentru că nu ne permiteam hainele scumpe de la Puma, Adidas, Nike etc. Prima mea pereche de “Fila” m-au ţinut cam 3 săptămâni, până muşamaua s-a “spart” şi am început să iau apă. Talpa era dintr-un plastic destul de rigid, iar asta nu prea ajuta la mers, pentru că aveam o calcătură ciudată. Nu discutăm despre “blugii” cu nume suspecte şi hanoracele din “plastic” ce se electrizau în draci.
Prima pereche de pantaloni sport “cu nume” a fost una Puma. I-am luat de la Selgros acum 6 ani cred. Am vrut iniţial să iau ceva ieftin şi “soarele” s-a înfuriat când m-a auzit că “las’ să ţină câteva luni şi e OK”. Am dat pe ei 1.400.000 (erau milioanele) în condiţiile în care un no-name din bazar venea la 200-400 de mii. Spre deosebire de ce chestii am găsit prin bazare, ăştia nu aveau “turul” jos, încât să arăt ca un hip-hop-er cu nădragii la genunchi. Stăteau absolut frumos pe mine, talia mea de “viespe” se vedea clar, “cădeau” corect pe picior. Arătau excelent şi singura opoziţie din partea mea era pe motiv de preţ. I-am cumpărat în cele din urmă. Îi am şi acum în dulap şi îi port cu drag. Desele spălări nu au afectat materialul, arată în continuare ca noi. Şi nu m-au ţinut doar câteva luni.
Jeanşi Levi’s mi-am luat în urmă cu 4 ani. M-a durut sufletul când am pus cardul în POS şi magazinul berlinez mi-a luat 95 de euro. Nu sunt fan de Levi’s în condiţiile în care pentru dame au tot felul de rahaturi stretch (nu mai găseşti un “blug” ca lumea). Arătau însă foarte bine pe mine şi i-am luat, că oricum stăteam deja prost la capitolul nădragi. În ţară mi-am luat ani la rând Colin’s, mai necunoscuţi de felul lor (cred că sunt turceşti), dar făcuţi 100% din bumbac şi care arată bine pe mine.
Primul contact cu Superstar (modelul cel “clasic” de la Adidas) a fost tot acum vreo 3-4 ani. “Soarele” şi-a luat pentru el o pereche şi încerca să mă convingă să iau şi eu. De pe raft arătau urât. Cu talpa aia simplă şi fără niciun “artificiu”, cu dungile negre plictisitor de simple. Am luat totuşi o pereche în picioare, pentru că insista: “încalţă-i şi după aia spune că sunt urâţi”.
Preţul iniţial era de 90 euro, la magazinul respectiv era “sale” pentru modelul respectiv. Îi puteam lua deci la 45 de euro. Încă mă uitam după “avioane” moderne, pentru că modelul clasic mi se părea “plictisitor”. I-am luat pe picioare, să scap de gura lui iubi, absolut încântat de model.
Pe picior a fost altă poveste. Arătau bine. Talpa simplă nu însemna lipsă de confort (aşa cum credeam), dungile se vedeau bine de sus şi din lateral, piciorul arăta chiar frumos. M-am îndrăgostit pe moment de ei şi am căutat mereu, când i-am schimbat, să iau ceva pe sistemul acesta, chiar dacă au fost Nike.
Am prins la “solduri” unele modele, aşa că nu am plătit 90 de euro.
Politica noastră de “familie” este să facem câte o ieşire la Parndorf de 2 ori pe an eventual şi să luăm la “sale” hainele. Cu tot cu benzina pentru drumul Timişoara-Viena, ieşim mai bine decât în ţară. Hainele “de firmă” s-au dovedit în timp a fi o alegere bună. Preţurile mari ne-au adus şi o calitate bună. Pantofii ne ţin ani buni, hainele trec prin zeci de spălări şi rezistă bine.
Am cumpărat şi obiecte cu nume mai puţin celebre, dar am fost mereu atenţi la calitatea produsului. Un produs mai ieftin nu este obligatoriu prost, dar e bine să caşti ochii.
Şi am ajuns peste ocean. Prima ieşire de “şoping” a fost la Sears. Favoriţii mei (Superstar), pe diverse culori şi “idei”, erau 65 – 70 USD preţ complet. La fiecare magazin prinzi şi “sale”, aşa că i-am luat la 35, respectiv 40 USD. Da, am cumpărat 2 perechi într-o lună.
Vechea mea problemă cu “blugii” se regăseşte şi aici. Mi-e foarte greu să dau de jeanşi care să îmi fie buni (majoritatea încep de la 28 inchi în talie, ceea ce înseamnă că-i pierd) sau să arate cum doresc. Nu mai vizez la 100% bumbac, că nu găsesc, dar contează enorm modelul, culoarea etc. Femeile ştiu.
“Iubi” a găsit Levi’s la 35 USD. A primit nuş’ ce reducere şi i-a luat cu 32,5 perechea. L-am bătut la cap să ia 2, că nu putea să decidă: ăia deschişi la culoare sau cei bleumarin. Pentru mine, ce ar fi fost 90+ euro în Europa, costă 40-60 USD aici. Acelaşi produs.
Cine poartă aşa ceva?
La noi: “şmecherii”, aşa cum sunt consideraţi cei ce refuză să cumpere din bazare. “Cocălarii” cu tricouri Banana Republic, pantaloni Wrangler şi “adidaşi”. Sau D&G, că sunt la modă. Cei care nu pot plăti sute de euro pe un asemenea “echipament”, strâng din dinţi şi batjocoresc. Că e clar că, dacă apreciezi un pantof Nike sau Adidas, eşti un dobitoc cu bani gata.
Cine mai poartă?
Poate indivizii care au purtat la viaţa lor “made in China” şi s-au săturat. Da, hainele şi încălţările noastre sunt făcute în Pakistan, Indonezia, China, India, Peru etc. Scrie pe etichete, sub Nike, Puma, Adidas, Reebok. Sunt făcute însă pentru firmele respective şi calitatea este prezentă în continuare, chiar şi cu un asemenea outsourcing turbat. E o diferenţă între un produs făcut în China pentru un “brand” şi unul făcut pe vapor, de se vinde prin bazar.
Cu experienţe “naşpa” la activ, unii s-au reorientat. Preferă haine mai puţine şi de calitate, pe care le comandă online sau le cumpără la “sales”, decât mai multe şi care ar putea să se “strice” mai repede.
Cine poartă din astea în alte ţări?
În unele ţări europene, unde salariile nu sunt de 300 de euro, cam toată lumea. În SUA, unde din nou salariile sunt sensibil mai mari, până şi cerşetorii. “Homeleşii” de prin parcurile din New York sunt încălţaţi cu Nike şi au trening Adidas. Sau jeanşi care la noi costă peste 100 de euro. Aici sunt 40 de dolari, deci până şi unul “rupt în fund” poate da banii ăştia. Dacă în România atragi priviri “ciudate”, aici este normal. Nu eşti nici “şmecher” şi nici “snob”, dacă porţi nişte haine cu “nume”, pentru că toţi le cumpără. Decât să dai 5-10 dolari pe cine ştie ce ciurucuri (sunt şi aici “chinezării” cu marfă de 0.99 cenţi), mai bine prinzi un “sale” şi dai 30-40 dolari pe ceva de calitate. La un salariu de măcar 3-4000 USD, altfel “sună” investiţia.
Care este deci problema?
Dintr-un salariu de 300 de euro, cât au mulţi români, plus preţurile foarte mari pe care le plătim pentru asemenea produse, e cam greu pentru un român “obişnuit” să investească suta de euro pe nişte jeanşi. Sărăcia populaţiei are clar un impact pozitiv în dezvoltarea miilor de magazine cu haine foarte ieftine. Faptul că mulţi cumpără haine second-hand dovedeşte că ar aprecia “firma” producătoare, dar preţul este prohibitiv.
Aşa că “şmecherii” sunt cei care îşi permit ce noi nu putem cumpăra. Pentru unul care cumpără haine la kilogram sau de la bazar, “cocălarii” sunt cei care pot plăti un preţ mai mare pe nişte produse ce le-au demonstrat în ani calitatea. Pentru cei care îşi permit lejer “brenduri” sportive, “snobii” sunt cei care dau 5000 de dolari pe un costum sau mia pe o poşetă. Dacă ne-am permite şi noi asemenea fantezii, ni s-ar părea normal să cheltuim contravaloarea apartamentului pe o rochie de seară.
Interesant este că o problemă personală până la urmă, cea a alegerii vestimentaţiei, ajunge să fie atât de “mediatizată”, doar pentru că fiecare are o altă experienţă. Într-o ţară “normală” salariile ar trebui să fie suficient de mari încât oamenii să îşi permită această alegere, fără toate nebuniile astea. Din păcate însă avem preţuri europene (şi astea duble faţă de cele de peste ocean), dar salariile sunt cât venitul pe o zi al multor “occidentali”.
