E o poveste veche .. cineva se grăbeşte, face poc cu maşina şi moare. S-a întâmplat din nou acu 2 zile şi dăm cu presupusul .. că sunt nasoale drumurile (ăla este culmea chiar bun), că sunt copaci plantaţi la marginea drumului, că era noapte, că maşina are tracţiune pe spate, pe faţă sau lateral etc.
Şi pierdem din vedere tristul adevăr: şoferul se grăbea şi a cam “călcat-o”. Da, a plătit cu viaţa, la fel şi pasagerul. Din prostia lui s-au pierdut 2 vieţi şi 2 familii au rămas traumatizate pe veci.
Nu ştiu de ce, poate m-am sălbăticit, dar îmi pare rău doar de pasager. Din punctul meu de vedere şoferul a plătit prostia, din păcate însă prea scump. Şi revin la vechea mea problemă, a vitezei pe care nici dracu’ nu o respectă. A vitejilor care au impresia că sunt nemuritori şi care ucid din prostia lor.
Doi oameni au murit pentru că şoferul se grăbea. Că nu mai putea aştepta nimeni 10 minute în plus venirea lor şi pentru că limitele de viteză sunt pentru fraieri şi femei cu ochelari. Sau tocilari. Că restul de oameni “cul” şi “shmecheri” au permisiune de la ăl de sus să decoleze cu maşina de pe carosabil.
Îmi amintesc la începutul lui ianuarie, un drum spre Arad, pe aşa numita “stradă a morţii”, Timişoara-Arad. Era noapte, ceaţă de să o tai cu securea şi pelicule de polei din când în când. Şi se circula cu peste 100 la oră, pentru că lumea este grăbită. Ştiu că m-am înfipt la o viteză care îmi permitea mie să vad cât de cât decent şi să nu alunec prin decor, undeva la 70-80 la oră, 50 în localităţi.
Mi-am adunat carne în frigider pentru destul timp de la indivizi şocaţi de faptul că mişc prea încet, deşi pâcla din faţa noastră aproape că era solidă. Cu maşină nouă şi tot felul de sisteme de siguranţă, plus proiectoare de ceaţă şi faruri decente, eu nu mă grăbeam cum o făceau conducători de Dacii cu becuri chioare sau anvelope aproape netede de uzură. Sunt câţiva care nu cred că au ajuns întregi acasă la halul în care “atacau” ceaţa.
În fiecare zi pe blestematul ăla de drum se moare. Din viteză şi neatenţie, maşini proaste sau şoferi de duminică. Motivaţia principală este graba şi atitudinea de şmecher. Unii cred că un anti-radar instalat pe maşină este soluţia. Că Poliţia e de rahat că ne amendează la “radar”. Că alţii care circulă în limitele legale sunt fraieri şi proşti.
Majoritatea celor care conduc cu grijă ajung acasă întregi. Sunt şi excepţii, când te agaţă vreun Zorro din ăsta, dar în general, cu grijă şi viteză legală aduni mii de km şi mori poate de bătrâneţe. Radare sunt peste tot, nu a inventat România faza asta. Am primit amendă în munţii Serbiei, la naiba în praznic, că “soarele” a mers cu 60 şi nu 50 la oră, cât se cerea legal pe serpentinele în cauză. Imediat ce trecem graniţa spre vest (că eu pe acolo m-am fâţâit), ridicăm piciorul de pe acceleraţie şi căscăm ochii spre indicatoarele de viteză. Pentru că ne e teamă de poliţiştii lor şi de amenzi.
Mi-ar plăcea să ştiu că ne e teamă de MOARTE, mai mult decât de o amendă idioată. Că ne ştim limitele şi înţelegem când viteza prea mare ne poate duce la familiile noastre pachet.
Când mi-am luat maşinuţa, la 3 zile de condus prin oraş (nu aveam aproape deloc experienţă, în afara orelor de şcoală şi vreo 3-4 ieşiri cu maşina lui Adi), am ieşit la “păscut” pe drumurile naţionale. Era 1 Mai, nici dracu’ pe drum, aşa că am putut să mă desfăşor. Cu tată-miu în stânga şi frica în sân. Dacă vedeam că vine careva din spate, îi făceam semn că poate depăşi (când se putea) şi rămâneam la 70-75 la oră. Asta era viteza la care simţeam că pot ţine maşina în siguranţă, cu atât am circulat, mai ales că legea prevede că nu e voie să mă grabesc chiar atât de mult.
A doua ieşire a fost după câteva zile spre Jimbolia şi acolo am dus maşina până în 90. Eram deja mai obişnuită. Mi-a luat 2 zile să cresc viteza, dar am făcut asta numai când am simţit că nu voi ajunge în primul şanţ.
Dacă e noapte sau ploaie, de ce să îţi rupi gâtul? Dacă eşti nedormit, e clar că nu poţi conduce la fel de bine ca atunci când eşti odihnit, la fel pe ceaţă pericolele cresc exponenţial. De ce ne riscăm viaţa pentru o prostie? Pentru a ne da viteji?
Iubi spunea că preferă să ajungă cu jumătate de oră mai târziu, decât mort. Este acelaşi şofer cu aproape un milion de km făcuţi pe tot felul de maşini, cu nişte reflexe fenomenale şi niciun accident făcut. Este acelaşi care ne-a adus pe serpentinele din munţii Bosniei cu 10-15 la oră pe anumite porţiuni, pentru că era polei şi mai viscolea un pic. Am făcut sectorul ăla de drum foarte lent, dar l-am făcut fără emoţii. Ne-a adus pe toţi întregi acasă, chiar dacă asta a însemnat că ne-am târât nişte kilometri.
Am mai scris acum ceva timp că, de câte ori privesc mâna mea pe volan, realizez diferenţa de “gabarit” şi putere dintre mine şi maşină. Şi faptul că o tonă de fier poate ucide, dacă nu ştiu să îmi înfrânez copilăriilel şi herghelia de cai putere.
Încă un şofer a murit pentru că a condus cu o viteză PREA MARE. Ce învăţăm de aici?
