Am câteva minute la dispoziţie şi m-am gândit să vă delectez un pic cu nişte “concluzii” legate de prima seara de Festival de Jazz Timişoara. Normal că durerile nu au treabă cu interpretarea muzicienilor, chiar au fost la înălţime:
- Corsica mamii este maşină mica. Asta e clar. Dacă trebuie să pui un contrabas în ea, nu intră nimeni pe lângă (de fapt nu intră nici cutiocul de contrabas). E bine că mai sunt şi alţii.
- românii sunt de rahat şi la jde ani de la plecarea din ţară. Cei mai dificili ca invitaţi şi cu o caprovecinită galopantă. Ai crede că se prinde ceva de ei, dar sunt impermeabili ca haina mea de toamnă. Nu la fel de roşii însă.
- dacă trebuie să foloseşti telefonul în draci în ziua aia sigur vei uita să îl încarci în seara anterioară, drept pentru care nici gaia nu dă de tine, asta până te înfigi la un rent-a-car din Aeroport şi îl rogi pe nenea să te lase la priză. Din fericire lu’ nenea îi plac ochelaristele tunse “cul” (am uitat să anunţ pe ze blog că nu mai am coada celebră), aşa că în câteva minute am revenit în “playlist”. Normal că am reuşit cu prilejul ăsta să las unul din ghizii noştri în oraş. Partea bună este că oricum nu intra (din motivele explicate la punctul 1).
- dacă e ceva ce poate merge aiurea, o va face, vorba lui Murphy. Te vei trezi cu tot felul de surprize, de tre’ să stai bine cu “herţul”. Din fericire organizatorul are destule evenimente de jazz la activ încât să nu se crizeze pe cât mă crizez eu de pildă.
- există oameni care lucrează cu tine cot la cot şi ştiu NUMAI să ceară invitaţii. Şi vin la concert, cu maşina parcată la intrare şi, deşi aud că sunt multe curse simultan de făcut, nu s-ar oferi să acopere măcar 2 km. De fapt nu ştiu să vină să spună ceva de genul “bă, sunt aici. Ai nevoie de ceva?”
- de când se află de eveniment începi să fii bombardat de cereri de invitaţii. Că doar nu om plăti, dacă se poate moca. Şi culmea este că, deşi primeşti mult dorita invitaţie (în detrimentul altuia care poate nu îşi permite un bilet), nici nu vii. Că nu poţi, că a plouat, că ţi-e frig …
- muzicienii de valoare sunt muzicieni de valoare. Şi sună de îţi vine să plângi. De bucurie. Sau de ciudă că, având cursă după cursă ca un taxi veritabil, ai apucat să auzi numai puţin. Oricum merită şi minutele acelea, este sublim.
- Pedro Negrescu sună tot mai bine. Iar percuţionistul lui e dat dracului, cum mi-am permis să glumesc, absolut uimită de prestaţia sa tot mai matură. Şi nu au fost cei mai tari din seara trecută, dar au fost la înălţime. Mare încă. Sper să îi mai prind şi la alte evenimente, pentru că au fost deosebiţi.
- după un drum de aeroport dimineaţa pe ploaie maşina arată de parcă s-a bălăcit cu crocodilii în Nil. Şi în urmă cu nicio zi era “boboc”. Riscurile traiului aici.
- fraţii Krauser au o adevărată colecţie de ghitări. Şi culmea plăcerea de a le folosi pe toate în concert. Va fi un spectacol superb. La fel şi cu Misha Alperin sau Avishai Cohen
Acum dau şi eu publish şi stau cu un ochi la telefon (celălalt doarme că a fost noapte scurtă). Se va termina pauza şi vom reveni la Festival. Da, mă simt norocoasă.
