Mă irită mereu oamenii care aruncă verdicte din astea din pom: internetul e nociv, e nesănătos să stai la calculator, bloggerii nu au viaţă personală. Mai ales ultima, ce vine pe mai multe variante “nu ţin blog, că doar am ce face”, “mai lăsaţi blogul şi vedeţi-vă de viaţă” etc. Oricum ideea e aceeaşi. Restul lumii TRĂIEŞTE, doar noi, prostanii cu blog, stăm să ne ofilim în admin panel-ul wordpress.
Define life!
Adicătele ce înseamnă, dom’le, viaţa asta? Cine ştie, poate mai învăţăm ceva. Ce fac ne-bloggerii, de sunt atât de convinşi că viaţa lor e mai bună decât a unui care-şi răpeşte din timpul alocat ştirilor de la ora 5 sau unor emisiuni excepţionale ca “Noră pentru mama” sau “Trăzniţi în NATO”?
Dacă e să generalizăm, aş putea şi eu spune fără să prea greşesc, că naţie mai televizomană ca românii e mai greu să găseşti. Că asta e distracţia naţională, să laşi porcăria aia de televizor să meargă şi să-ţi omori neuronul cu porcăriile de ştiri şi scandaluri fabricate la timp să ascundă mizerii mai mari. Nu-mi spuneţi că noi nu ne uităm la TV, că noi nu suntem majoritari în ţara asta.
Deci maxima distracţie a românului e să se lase uitat la televizor, pentru că în general nu sunt bani de călătorii sau de vreun film în oraş, plus că prin parcuri e plictisitor să te plimbi. Şi educaţie mai uşoară decât cu televizorul nici nu există. Îl laşi pe nefericitul ăla de copil să caşte ochii aiurea cu orele şi măcar tace naibii.
De multe ori exact ăştia sunt oamenii care râd de un blogger, că ăla n-are viaţă. Hă, hă, să stai să scrii. Hă, hă.
Cât de lipsită e de farmec viaţa mea?
Sunt online cam toată ziua. Nu de dragul blogging-ului, că până recent asta era o ocupaţie uşor ne-lucrativă. Dacă tot lucrez ca web designer, e clar că munca mea se desfăşoară pe net. Şi la fel de clar este că-mi place minunea asta şi am diverse satisfacţii personale şi financiare de pe urma ei. Recunosc că aloc cam o oră pe zi să-mi scriu genialităţile pe blog şi să citesc câteva bloguri care-mi plac.
Nu mă pot lăuda că am “trăit” excesiv de când ne-am întors în ţară, pentru că 1. nu-mi plac frigul şi vremea rea, iar acum, dacă nu trebuie să merg la job, prefer să-mi plimb câinii la ora 12 şi să-mi ţin dosul la căldură şi 2. am încercat să comasez cât mai multă muncă în lunile astea (pentru clienţi şi mai ales pentru reţeaua mea: vânzări de situri, campanii, conţinut), pentru că peste vreo 10 zile iar plecăm tai-tai şi programul de muncă se va duce pe copcă. E clar că nu poţi sta la câteva staţii de Manhattan şi să nu-ţi plimbi dosul pe acolo, cum prinzi ocazia.
Sunt nefericită? Departe de mine gândul ăsta. M-am odihnit (la câte sute de km am făcut pe jos şi anul trecut, cuget că a prins bine puţină relaxare), mi-am pus ordine în idei şi situri, am petrecut timp cu familia, m-am întâlnit cu oamenii care merită să-mi smulg nişte minute din timpul meu. Nimic nu-ţi cerne mai bine prietenii decât ieşirea din câmpul muncii salariate.
Ce au mai făcut “loserii” ăştia de bloggeri cât am fost plecată?
Au organizat campanii umanitare şi au salvat O VIAŢĂ ce părea deja compromisă. Nu au stat să-l căineze sau să discute cu vecinii că e nasol pe vremea asta, că ne mor tinerii în ţară. Au pus bani la bătaie, timp şi energie. Şi au făptuit o minune.
S-au întâlnit de mai multe ori chiar şi în Timişoara. Culmea, undeva prin vară au adunat oameni de peste tot, pentru a se plimba la pas prin urbe, alături de un ghid genial. Blogăria asta le-a permis unora să vină din Bucureşti, Cluj sau sfântul ştie de unde, pentru un mic tur de oraş. Ocazionat, of course, de faptul că sunt bloggeri. Poate că nu aveau chef să plece zilele alea, poate că nu s-ar fi învoit de la muncă pentru 2-3 zile în alte condiţii. Evenimentul însă i-a “forţat” să iasă din rutina jobului (că nu toţi bloggerii lucrează de acasă) şi să-şi permită un “loisir”.
Pe lângă prietenii “normali” pe care îi avem cu toţii, activitatea asta ciudată pentru unii, ne-a permis să cunoaştem şi să iubim oameni noi. Am câţiva oameni din blogosferă pe care la orice oră îi consider prieteni, pentru care râd de bucurie, când le reuşeşte ceva şi plâng, când îi loveşte o nenorocire. Oameni absolut decenţi, cu idei frumoase şi pasiune, pe care activitatea asta mi i-a adus mai aproape.
Blogging-ul de “performanţă” nu se face cu o oră pe săptămână, asta este adevărat. Renunţăm la 2 ore de televizor probabil pentru a pregăti anumite subiecte, deşi fiecare zi de VIAŢĂ ne dă suficiente idei pe care să le dezvoltăm pe blog. Un ochi pe ştirile din ziar sau la emisiunile noastre şi avem material pentru o lună întreagă. Dar, pe lângă asemenea trivialităţi, unora ne place să aruncăm din când în când şi un articol mai cu “sevă”.
Nu m-aş putea lăuda că am renunţat la multe pentru a “bloga” mai serios. Că nu am făcut asta. Exerciţiul scrisului e ceva natural şi puţin necesar chiar. De multe ori, dacă vin dintr-o plimbare, simt nevoia să povestesc ce am făcut. Îmi place să ofer ceva din experienţa mea pe web şi mă bucur când oamenilor li se pare util ce scriu. Pentru că şi mie mi-au prins bine asemenea articole în urmă cu 9 ani, când nu ştiam cu ce se mănâncă munca de webmaster.
Cel mai mult mă distrează “soarele“, total anti-blogging, până s-a trezit cu un domeniu nefolosit şi un wordpress instalat. Şi s-a apucat de scris. El, omul fără asemenea pasiuni, scrie acum de plăcere. Povesteşte prostii pe care le-a făcut prin tinereţe, chestii pe care mi le-a spus deja de vreo 10 ori. Dar are un farmec al lui, când povesteşte, iar cititorii lui sunt încântaţi să-l citească. Apreciez că el măcar nu se ţinea de trăiri de genul “hai, bă, că n-aveţi viaţă”.
Ce am câştigat de pe urma acestei activităţi? O audienţă (oameni care mă cunosc deja prin intermediul blogului şi apreciază scriitura), clienţi (am tot mai mulţi cititori care apelează la mine pentru hosting, sfaturi pentru blog sau chiar servicii de web design) şi bani până la urmă. Totul dintr-o simplă plăcere de a scrie şi de a schimba idei cu oameni de prin toate colţurile ţării sau chiar mai departe.
Nu am viaţă? Am iubit, am familie, călătoresc, vizionez şi citesc diverse. Blogul nu mi-a răpit decât timpul de OTV, în rest mi-a oferit şansa de a-mi cristaliza nişte idei şi a da de nişte oameni la fel de “fără viaţă” ca şi mine. Iar viaţa unui non-blogger nu e cu nimic mai bună decât a mea. Dacă stau să mă gândesc la ce mi-a oferit activitatea asta în ultimii 3 ani, pot spune fără să greşesc că am o viaţă chiar mai bogată!
