2009 pare deja destul de sumbru, veştile nu sunt deloc bune, mulţi au fost deja anunţaţi că de la anu e indicat să caute de muncă altundeva, în timp ce alţii stau ca pe ace, pentru că ştiu ce urmează. Sărbătorile ce vin poate că vor fi triste pentru mulţi români, ajunşi faţă în faţă cu recesiunea, lăsăm reacţiunea la o parte, deşi sărbătorim 19 ani de la una mare de tot.
Interesantă şi halucinantă, dacă îmi permiteţi să supralicitez un pic, este atitudinea unor conaţionali, bucuroşi de necazul altuia, doar pentru că ei, odată, au avut probleme CU UNUL sau DOI reprezentanţi ai “breslei” respective. Aud şi citesc comentarii de genul “dă-i dracului de bancheri, că au supt sângele poporului, să îi concedieze pe boii de la Dacia, că şi aşa fac o maşină de rahat, iar ăia din media şi aşa freacă menta şi nu îşi merită salariile”.
Ho!
Vorbim aici despre OAMENI. Care pot fi idioţi uneori, când au o zi proastă, dar asta nu înseamnă că toţi sunt la fel sau că ar fi normal să ne bucurăm de faptul că poate nu vor avea bani de rechizite pentru copii. Sunt mulţi cei care au probleme cu băncile, mai ales că tot aceştia şi-au băgat gâtul în laţ pentru o maşină, casă or LCD. Nu îmi amintesc să fi venit BRD-ul peste mine, în casă, să mă tragă din pat, să fac leasing. Ştiu că eu mi-am dorit maşina preferată şi că am decis că nu am nervi să aştept 4 ani până adun 13.000 de euro şi că îmi convine varianta de leasing pe 4 ani.
Cei de la bancă au fost ca de obicei (am eu noroc probabil) serviabili şi de bun simţ, aşa cum sunt cel puţin o dată pe săptămână, când am de scos bani dintr-un cont, plătit cu ordin de plată, scos extras de cont etc., tot ce are de făcut un om cu 3 conturi personale şi unul de firmă. Sunt cunoscută ca un cal breaz în filială şi am fost de multe ori servită mult mai bine decât mă aşteptam.
Normal, am dat la viaţa mea şi de indivizi pe care simţeam nevoia să îi dau cu capul de masă în timp ce incantau “sunt o vacă”, dar acestea au fost cazuri foarte rare şi nu pot pune la grămadă o întreagă comunitate, pentru 2 idioţi.
Maşina “naţională”, din punctul meu de vedere, poate să nu mai existe. Nu aş primi-o nici gratis, probabil aş vinde-o şi aş bea banii .. da, este opinia mea, sunt snoabă, naşpa etc. Cu toate acestea nu mă bucură faptul că se dau afară muncitorii de acolo pe capete, pentru că nu ei sunt de vină că maşina este urâtă sau inferioară calitativ faţă de “apăsările” mele.
La fel şi în media sau orice alt sector ce va fi afectat. Este vorba de nişte oameni care au în fiecare lună de plătit ceva. Hai că poate nu toţi au rate (dacă tot suntem la faza de a batjocori pe cei cu aceste obligaţii), dar întreţinerea trebuie plătită, omul ar mai şi mânca şi poate copilul ar schimba ghetele găurite cu o pereche nouă, că decent ar fi să nu ajungă să îi iasă degetele de la picioare prin găuri.
Este clar că unii români au luat nişte decizii profesionale bune, iar alţii nu au avut poate curajul sau şansa de a avea un job “cald” şi bine plătit. La fel de clar este că majoritatea românilor nu au în cont atâtea mii de euro, încât să nu se streseze că rămân şomeri şi că nu au ce să pună pe masă. Lăsăm la o parte miştourile legate de apetitul pentru cheltuieli, al românilor, vorbim despre o perioadă foarte grea pentru unii, iar singura noastră reacţie este să facem glume pe seama “fraierilor”, care încă tremură la gândul că rămân şi fără ăia 300 de euro salariu.
Zilele acestea un om drag mie a fost concediat. Un tip “înfipt”, care nu va muri de foame, pentru că, aşa cum facem unii, are un job (acum nu îl mai are) şi o firmă micuţă cu familia sa. Deci nu va intra la cură de slăbire pe motiv de concediere, dar totuşi despărţirea de colegi este grea. El este un caz fericit. Va munci mai mult pe firmă şi poate în 2-3 luni va recupera banii pe care i-a pierdut prin “nevenirea” salariului. Poate îi va lua mai puţin .. cine ştie.
Perioada asta îmi aduce şi mie gânduri negre. Nici eu nu ştiu cât voi mai avea un job şi, chiar dacă voi face probabil ceva similar (trec de tot pe firmă şi muncesc mai mult), mă sperie gândul. Pentru un om cu venituri “reziduale” bune şi un salariu mult mai mic decât ele, această posibilitate este “traumatizantă”, cum este oare pentru unul care se baza pe amărâtul ăla de salariu şi are şi 2 copii de crescut, spre deosebire de mine, care îmi cumpăr mini-notebook de Sărbători şi în rest visez la cai verzi pe pereţi?
Am întâlnit iarăşi comentarii despre calitatea muncii unora dintre cei concediaţi. Ceva de genul “merită, că oricum nu sunt buni de nimic”. Şi iar zâmbesc. Pentru că poţi număra pe degete angajaţii (din orice domeniu), care chiar muncesc aşa cum trebuie, care au iniţiativă şi îşi rup spatele cu jobul. Nu discutăm despre primele 3 săptămâni de muncă, perioada în care toţi “rup uşa” cu iniţiative, numai să facă o impresie bună, vorbim despre cei care au deja un job “stabil” şi care încep să ştie de cât efort este nevoie în fiecare zi şi cum să muncească efectiv mai puţin şi să bea cafea sau să trocerească în pauzele de ţigară tot mai lungi şi mai dese. Hai dragilor, că ştim cu toţii cum stă treaba cu munca.
Nu am veleităţi biblice, dar sincer acum … câţi pot chiar ridica piatra ştiind că ei înşişi sunt un model de hărnicie şi seriozitate? Atunci, când ştim cu toţii cât de “păcătoşi” suntem, cum putem să râdem de nişte oameni ca noi, care cad prime victime ale unor luni urâte de tot?
Ce e cu reacţia asta până la urmă. Ştiu că suferim de caprovecinită cronică, ştiu că avem puţin respect faţă de multe aspecte, care ar trebui privite altfel, dar să te bucuri de necazul altuia este de-a dreptul .. românesc.
Un om dat afară suferă. Este tristeţea provocată de faptul că îţi pierzi legătura cu “comunitatea” de la muncă, doar nu lucrăm cu toţii de unii singuri în creierii munţilor, senzaţia că eşti “nedorit”, frustrare şi, colac peste pupăzoi, problemele financiare ce derivă din asta. Scandal în familie, copii care suferă şi ei de pe urma situaţiei, stres în a căuta alt loc de muncă (stres pentru că este totuşi un moment în care nu se mai găsesc joburi noi pe tot gardul), efort de adaptare etc.
Dar nouă ne este mai comod să râdem a proasta, să ne transpunem nişte frustrări cauzate de nişte oameni în toată “tagma” lor, şi să ne lăudăm că pe noi recesiunea nu ne va atinge. Priviţi-vă colegii de la birou şi gândiţi-vă că mâine unul dintre ei îşi va lua adio de la voi. Vă bucură gândul? Dar dacă tu, cititorule, eşti cel care tocmai a aflat vestea? Cât de larg este acum zâmbetul tău? Te-ai gândit tu, şef de birou sau patron la momentul în care îţi vei anunţa subordonaţii că nu mai au loc în organigramă?
Toată lumea lălăie că sunt Sărbători şi poate dorim să fim mai buni. Hai să încercăm să fim ÎNŢELEGĂTORI măcar şi REALIŞTI. Să vedem lucrurile aşa cum trebuie şi să renunţăm la o atitudine care nu ne face deloc cinste. Oricât de realizaţi ar fi unii, ceea ce se întâmplă acum şi la noi este o DRAMĂ şi nu văd motive de râs. Poate mi-am pierdut eu simţul umorului.
