În ierarhia de la radio, aveam o poziţie privilgiată. Aveam 20 de ani împliniţi, eram cel mai tânăr redactor muzical, plasată pe un tronson cu audienţă mare şi mi se sufla în fund cam din toate părţile. Peste noi erau şefii, care şefi făceau excepţie de la toate regulile “clasice”, fiind nişte domni cu “d” mare. Undeva jos erau femeia de serviciu (o tipă excelentă, plină de bună-dispoziţie şi extraordinar de pedantă) şi cei 2 şoferi, pe care îi călărea cam tot studioul. Aveam pe vremuri un serviciu de publicitate ţeapăn şi o mică armată la ştiri, aşa că şoferii noştri făceau 200 de km pe zi ca nimic.
Unul dintre ei era mare miştocar, aşa că relaţia era foarte simplă. Genul de om bine dispus, venit de la ţară, cu “accentul” ăla de bănăţean ne-şters de şederea în metropola de pe Bega. Cu idei clare despre viaţă, un tip “simplu” şi simpatic. Al doilea era cunoscut ca un individ coleric. Era genul de om care o dăduse jos pe doamna director de la publicitate, sătul să-i mai spună pe unde s-o ia. A oprit maşina undeva prin oraş, şi i-a zis “auzi, doamnă, ieşi ACUM din maşină sau te arunc io!”
Lumea se cam ferea să se ia de el, pentru că ştiam că nu ştie multe. Era un fel de respect din ăsta din teamă, pentru că te puteai aştepta la reacţii nasoale. Acum, drept este că şi reacţiile astea erau cam meritate, că nu se ambala gratis. Treaba şi-o făcea cu excelentă conştinciozitate, deci nu prea il puteai prinde cu nimic. Doar că, dacă n-avea chef la 5 dimineaţa (când lua omul de la matinal şi ştiristul) să povestească, îţi spunea “ceau. Azi n-am chef de discuţii”. Şi îl lăsai în pace.
La câteva luni de când începusem munca la radio (eram în “probă” şi trăgeam ca nebuna), am prins şi 2 luni de matinal, pentru că plecase omul cu emisiunea în vacanţă. Cumva, ceva în G., şoferul nostru, s-a mişcat. Mă admira pentru efort şi îi părea rău că trec prin aşa o perioadă grea. Eram la facultate, visam să lucrez în radio, munceam şi, fără experienţă anterioară, nu păream a avea şanse. Eram mai mare decât fiul său cu 7 ani, poate era şi simpatia unui părinte, nu ştiu.
Cert este că pe mine nu mă întâmpina cu acel “n-am chef de discuţii”, aşa că drumul de acasă la radio era chiar plăcut. Îi plăcea să-mi povestească despre fiul său. Avea 13 ani, era mare “şmecher”. O spunea cu mândria părintelui care vede ce “bărbat” creşte la casă. Învăţătura era importantă pentru ei, G. recunoscând că lipsa banilor i-a compromis orice şansă de studii. Avea câteva clase şi a renunţat la învăţat pentru a munci. A fost marele lui complex, pentru că era un tip absolut deştept şi capabil, dar nu s-a brodit să facă şcoală. Aşa că ţinea morţiş ca ăla micu să studieze. Şi copilul învăţa, alerga, avea idei, ca orice puşti de 13 ani.
Într-o blestemată zi de mai sau iunie (nu mai ştiu exact), ăl mic traversa PE VERDE, PE ZEBRĂ şi a fost lovit de o maşină. Părea a fi OK, doar o contuzie la cap. L-au internat şi în 2 săptămâni a murit. Nu îmi pot decât imagina ce poate simţi un părinte după o asemenea tragedie, cert este că am avut “plăcerea” de a fi primul om de la radio pe care l-a întâlnit după cele 3 zile libere primite pentru a-şi înmormânta copilul. A fost prima şi ultima dată când mi-a spus “nu doresc să discut nimic” şi i-am replicat doar “G., nici nu pot să-ţi spun cât de rău îmi pare”, apoi l-am lăsat să ofteze şi să conducă maşina prin oraşul aproape gol.
Peste câteva zile am revenit la discuţiile noastre matinale, având acum puterea să susţină o converaţie.
Tragedia l-a făcut chiar şi mai ursuz, insuportabil, după cum îl catalogau unii, ce nu aveau dispoziţia să înţeleagă cum funcţionează mintea lui. Îşi făcea datoria cu punctualitate şi atenţie, ca de obicei, dar avea un zâmbet rezervat pentru puţini din echipă. Ştia ce fricţiuni existau şi îi detesta pe cei care “săpau”, pentru că în orice colectiv ai parte şi de aşa ceva.
Pentru mine nutrea acea simpatie pe care o ai pentru un “underdog” şi avea felul lui de a o arăta. Cum rămâneam pierdută pe la radio 3-4 ore în plus faţă de program, intra în redacţie şi îmi arunca un “hai, băi ameţito, să te duc acasă, că eşti vai de capul tău”, cu acea aparentă lipsă de respect, care i-ar fi atras imediat un comentariu de genul “dar cine te crezi tu”. Nu era însă asta, era modul lui de a-şi exprima simpatia, pentru că teoretic nu eram pe “listă”, deci era un favor din partea lui.
Plecam apoi cu maşina şi discutam despre una-alta, cu acea simpatie reciprocă pe care o au doi oameni ce îşi înţeleg bine reacţiile şi nu sunt jigniţi de nişte vorbe.
Odată cu trecerea anilor (am fost totuşi colegi timp de 7 ani), relaţia se adâncea, la fel ca şi prăpastia dintre el şi alţi colegi, de obicei noi, care nu înţelegeau jocul şi intrau nasol de tot în gura lui. Iar frustrarea cea mare venea când vedeau că nu îl pedepseşte nimeni. Nu aveai ce pedepsi de fapt, omul lucra super-conştiincios, era genul de angajat pe care să-l chemi la 3 noaptea după 48 de ore de muncă şi îţi venea la apel, doar că era ursuz cu mulţi şi îi sărea repede ţandăra, dacă te apucai să-i explici cum să-şi facă treaba pe care, fie vorba între noi, o făcea al naibii de bine.
Moartea unicului copil i-a lăsat multă durere şi s-a refugiat ca de obicei în muncă. La radio trăgea ca ne-omul şi, ajuns acasă, avea alte daravele pe cap. Am aflat în ultimul an că G. al nostru era sculptor (nu vindea lucrări, dar colegii care l-au vizitat acasă au rămas muţi de ce îi putea pielea), avea prepeliţe şi stupi. Era un tip foarte curat şi pedant, asta se vedea pe el şi în maşina “lui”, iar acest lucru se traducea şi în mediul familial. Nu am apucat să-l vizitez niciodată, dar, din ce bârfeau alţii, casa lui era ca un pahar, făcuse cu mâna lui tot felul de “acareturi”, era tipicar şi talentat.
Pentru mulţi însă era doar un şofer nesuferit şi fără şcoală.
O mare întorsătură a venit în ultimul an de radio. Colegul de pe tehnic, de varsta lui şi a directorilor, a reuşit să îi demonteze un raţionament, ce-l ţinuse pe G. departe de calculatoare aproape 6 ani, de când s-a stins micuţul lui. Înainte cu 2 săptămâni să aibă copilul accidentul, G. pregătise alături de soţie un cadou pentru puştiul lor: un calculator nou, pe care să înveţe una-alta.
Moartea copilului a provocat o reacţie adversă faţă de orice reprezenta IT-ul, până când D., “tehnicul” nostru, ce se bucura de mult respect din partea lui, i-a spus ceva de genul “dar tu nu crezi că băiatul ar fi fost fericit ca tu măcar să foloseşti calculatorul, dacă el nu a mai apucat?”
Nu ştiu ce a mişcat replica asta în G., dar a avut rezultat. D. i-a arătat ca la un copil cum se porneşte calculatorul, i-a creat cont de email etc. Cum nu ştia engleza, dar recunoştea deja nişte icon-uri şi cuvinte, lui G. nu i-a fost chiar greu să afle cum să folosească agregatul. Îl întreba pe D. sau pe mine, când se împiedica în ceva. O perioadă nu s-a ştiut despre asta, pentru că îi era teamă de reacţii. Şi mie mi-a ascuns noua lui pasiune, până l-am găsit în biroul lui D. pe calculator şi nu avea cum să se mai ascundă.
Am fost absolut încântată că a făcut pasul ăsta şi l-am asigurat că nu are de ce să se ruşineze de asta. Normal că au fost unii care comentau că “s-a găsit şoferul, vezi doamne, să stea pe internet”, dar l-am învăţat să ignore comentariile de genul ăsta. Până la urmă era calculatorul lui D. şi biroul aceluiaşi, el i-a permis accesul, el i-a arătat ce şi cum, nu mai era treaba altora. Oricum nu stătea pe net decât când avea de aşteptat pe cineva, deci nu se compromitea programul de muncă.
Progresul lui era şocant de rapid. În câteva săptămâni se descurca deja absolut onorabil la calculator, aşa că prezenţa mea sau a lui D. era doar de formă, îl mai ţineam eventual la poveşti. Descoperise forumurile şi i-am arătat cum să creeze un cont, plus că i-am explicat ce presupune un asemenea sistem de comunicare, dacă tot eram mare forumistă. Un “coleg” de discuţie avea probleme cu prepeliţele lui. Ceva boală şi nu ştia cum să rezolve. G. al nostru, creştea din astea de ani buni şi trecuse prin destule cu păsăretul lui, aşa că ştia ce au respectivele şi mai ales cum le vindeci. Mi-a relatat peste câteva zile, cu o uriaşă mândrie, că i-a vindecat omului păsările prin sfaturile sale. Era absolut fascinat câtă putere are informaţia şi mai ales că a putut ajuta cu experienţa lui.
Săptămânile următoare le-a petrecut citind despre stupi şi prepeliţe, studiind informaţii care să-l ajute, oferind sfaturi din ce ştia el. Pentru oamenii respectivi nu era un şofer cu câteva clase, era un individ cu experienţă şi idei inteligente.
Când s-a închis postul, el a fost unul dintre oamenii pe care i-am regretat. Am avut bucuria să lucrez cu unii la Guerrilla, pe alţii i-am întâlnit la o “cafea”. Mi-ar fi drag să mai stăm la o poveste şi intenţionez să aflu ce mai face, când revin în ţară. Pentru că mi-e dor de comentariile lui aparent acide, după care şi-a ascuns marea dramă.
