Nici nu apucă trenul / avionul / autocarul să oprească la destinaţie, că lumea se îmbulzeşte la ieşire, de parcă s-a anunţat aterizarea unei bombe de ucidere în masă. O chestie familiară? Sigur că da. Numai la noi? Nu prea …
Până acum citeam pe bloguri şi vedeam pe la noi graba asta idioată şi concluzionam încă o dată că suntem mai aproape de copacul din care ne-a aruncat evoluţia, comparativ cu alţii. Mai nou am aşa o senzaţie proastă de mândrie că nu suntem singurii. Ciudată senzaţie şi bucurie, dar nu e neîndreptăţită.
Şi anul trecut prin plimbările noastre aviatice şi la zborurile de anul ăsta acelaşi eveniment. Nu apucă avionul să aterizeze bine, că toţi călătorii parcă au jar sub coadă. Şi nu mai pot da vina pe genele noastre păcătoase, că eram într-o mare de unguri, olandezi şi americani (la ultimul zbor) sau anul trecut printre polonezi.
Să te ferească însă ăl de sus când se ajunge la destinaţie, zici că pleacă avionul după 5 minute ca personalul şi ajungi la 2000 de km distanţă, dacă nu te mişti cu talent. Cel mai penibil este la aterizarea pe JFK, care are prostul obicei să fie cam mare. Anul trecut cred că a făcut avionul taxi vreo jumate de oră. Aţi ghicit, jumate de oră lumea stătea ca pe spini, mulţi pe culoar cu bagajele de mână agăţate de ei.
Culmea, singurii români (sau aproape singurii, poate mai era vreun exemplar) stăteau calmi pe locul lor şi aşteptau să se elibereze culoarul. Că doar nu simţeam nevoia să mă cocoşez cu 8 kile de laptop şi alte daravele din rucsac, nici să stăm ca soldaţii aliniaţi, până ajungem la o poartă să debarcăm.
Deh, lume, că nu mai pot spune că aşa-s românii 😀
