… cam asa imi spunea acum multi ani bunicul meu. Am fost pentru el soarele si luna plus stelele de pe cer. Baiatul pe care nu l-a avut niciodata (si al de sus imi e martor ca am fost rea cat 7 baieti cel putin) si nepoata preferata. Clar si unica. Nu am inteles multa vreme smecheria asta. Cum adica sa nu mananci tortul ala bun si sa te “saturi” vazandu-ti nepoata sau copilul cum mananca bunatatile alea cu pofta? Cum sa te abtii de la ceva pentru a-i oferi copilului tau si totusi, desi privat de ceva ce iti place, sa fii fericit si implinit?
Anii trec. Chiar daca el nu mai exista, tot am pe cine sa testez aceste “idei”. Si sunt socata sa imi dau seama ca aceasta daruire de fapt iti da niste satisfactii incredibile. Sa vezi pe chipul bunicii tale iubite incantarea ca ai “rasfatat-o” din nou cu ceva, mandria ca poate trai asemenea momente, bucuria copilareasca de a gusta ceva ce isi doreste. Uneori batranii sunt niste copii mai mare, uneori noi adultii suntem niste copii deghizati. Si ne bucuram uneori prosteste de chestii aparent minore. Ne bucura gestul (faptul ca s-a gandit cineva la noi) si de multe ori ne bucura .. bucuria celui ce primeste darul.
Mi-au trebuit niste ani sa imi dau seama ca nu mintea. Chiar era fericit cand ma vedea sarind de bucurie prin casa. Bucuria de a oferi ceva uneori intrece bucuria de a primi. Si stralucirea aceea din ochii acelui “copil” (copil adevarat sau un adult “deghizat”), chiar te poate insenina. Cel mai frumos lucru in a-ti permite un trai decent este sa iti poti permite sa ii rasfeti pe cei care au trait ani de zile numai din bucuria de a darui.
