Sunt oameni care mor de foame şi tu …

Azi e luni, deci în mod normal trebuie să fiu cu capsa pusă. Că aşa este tradiţional, să te trezeşti de dimineaţă şi să îţi înjuri şeful ăl prea competent şi colegii care iau competenţa asta ad literam. M-am trezit (e drept dimineaţă), pentru încă o incursiune la Spitalul Militar din Timişoara pentru ca a mea bunică să facă nu’ş ce teste de sânge de coagulare. Doctor shit, nu mă pricep, deşi vizionez de nebună House MD şi Grey’s Anatomy.

Dar cică trebuie să fiu supărată pe ceva pentru că, nu-i aşa, din suferinţă iese opera literara de îndoaie “fidriderul” cetitoriului de blog. Mi-am amintit, în timp ce stăteam atârnată la urgenţe (acolo se efectuează trasul de sânge) la 1 pas de niste nesimţiti care FUMEAZĂ în spital. Adică ei zic că nu, că e fereastra deschisă. Prin “nu se fumează în incinta spitalului” eu înţeleg că nu ţii băţul cu fum pe coridor la urgenţe, dar probabil sunt eu proastă, că sunt ochelaristă şi “blogăriţă”.

În timp ce admiram MIZERIA de pe jos şi linoleumul jegos (las’ că vine ele articolele despre Spitalul Militar Timişoara şi cu riscul de a-mi fi bagat aparatul foto pe gât in jos, să moara vecinul de suferă de caprovecinită, dacă nu fac şi neste poze) … aşa .. unde eram .. ah, la spital … stăteam deci şi admiram ce am menţionat anterior şi m-a troznit ideea de articol. O chestie care mă râcâie de hăt bine şi care are deci şansa de a-mi strica orice zi, chiar dacă nu este luni sau 13 sau ziua în care începe să mă lovească PMS-ul.

Revenim deci din reverie drept in subiect. Vorba (cred specifică românului): “Mda, lumea moare de foame şi tu dai ficat de pui câinilor / spargi bani la shopping în Milano / îţi iei SUV / mergi la Paris de Revelion etc.

Am întâlnit atitudinea asta la unii comentatori de blog, dau cu nasul de ea în fiecare zi, pentru că până şi cel mai îndepărtat vecin ştie cum trebuie TU să îţi gestionezi bugetul PERSONAL şi cum să trăieşti în asceză de dragul delfinilor şi a gorilelor aproape extincte în naiba ştie ce ţară îndepărtată.

De când am ajuns la primul salariu am încetat să mai las terţi să îmi facă planul de investiţii, mai ales să îmi explice pe îndelete ce pot şi ce nu pot să fac cu banii mei.

Câştig X euro pe lună. Na, lei, dar oricum toată lumea vorbeşte în moneda europeană, o sumă neimportantă pe care aleg să o împart cu familia (fiecare avem obligaţii în casă), să mai cumpăr câte o porţie de mâncare când iar nu apuc să prânzesc acasă, poate să pun ceva în contul de la bancă, am şi eu un leasing de onorat etc. Partea bună este că ne descurcăm cu toate şi că îmi mai permit câte ceva care să îmi facă viaţa suportabilă: poate nişte prăjituri, fructe, ciocolată (la chestiile de ronţăit), poate o pereche de jeans, o cameră foto etc.

Şi exact când te simţi bine cu micul cadou pe care ţi l-ai făcut după încă o lună de muncă şi cotizat peste tot unde trebuie, dai de câte un cap sec, total oripilat de faptul că ai dat 100 de euro pe o geacă bună sau 20 de lei pe o pizza.

Normal li se pare lor ca, dacă alţii nu au un trai decent, tu să renunţi la orice confort pentru a nu face notă discordantă. Eram prea mică la Revoluţie (11 ani), dar parcă îmi amintesc că pe atunci era atitudinea asta de “toată lumea la fel”. Nu vreau să dau neapărat cu parul, dar în general, dacă doreşti să îţi fie mai bine munceşti mai mult şi mai eficient. Oricât de mari sunt problemele sociale, sunt destui oameni care au un trai decent şi asta nu înseamnă că toţi au făcut ştiţi voi ce în scaldă, au avut pile sau şi-au gratificat şefii din anumite puncte de vedere. Faptul că sunt oameni care se prostituează pentru un job bun sau care au avut tot sprijinul posibil nu înseamnă că toţi oameni realizaţi s-au compromis.

Sunt mulţi români care trăiesc binişor, alţii al naibii de bine. Îi vezi cu maşini de firmă, o casă mare şi frumoasă, concedii în cele mai exotice locuri. Cunosc eu personal oameni care au intrat în business absolut legal acum 10 ani, pe când eu mă bucuram că pot lucra la patron. Ştiu oameni care au muncit ca nebunii şi încă fac asta, pentru a putea să îşi susţină financiar un stil de viaţă mai bun. Pe munca lor şi pe banii lor.

Şi mai sunt şi români care au impresia că, dacă ei sunt săraci, toată lumea trebuie să fie în ton cu ei. Culmea este că şi noi am trecut prin nişte ani de sărăcie cruntă pe când eram în liceu, dar nu îmi amintesc ca familia mea să fi avut atitudinea asta idioată.

Ştiu că mi-au spus de pe atunci că şi-ar dori să mă ţină acasă în timpul studenţiei, pentru a putea să învăţ liniştită, dar din păcate nu sunt bani. Şi nu a murit nimeni dacă am muncit şi am mers la şcoală. Şi m-au învăţat mereu să muncesc, pentru că aşa pot realiza ceva. Şi să nu îmi bat joc de banii mei, nu pentru că alţii nu au nici atât, ci pentru că eu am muncit pentru ei şi că nu este nimeni în urma mea să mă salveze, dacă intru într-un bucluc financiar.

Ai mei nu s-au lamentat când abia apucau să îmi pună mâncarea pe masă şi să cumpere un pantof, când era clar că nu prea mai merge “şmecheria” cu perechea anterioară, nu au avut niciodată dorinţa de a-i vedea şi pe alţii jos, numai pentru că în cazul nostru nu prea erau şanse de a ne ridica.

Niciodată nu se va ajunge la progres personal, dacă încercăm să îi ţinem la acelaşi nivel pe alţii. La fel ca şi mine orice om cu creier va avea atitudinea “sunt banii mei, dacă vreau îi ard aici în faţa ta, eu i-am câştigat”. La fel, orice om cu probleme, care doreşte o şansă de la viaţă, va încerca să lucreze mai mult şi mai bine pentru un salariu decent. Va şti să îşi gestioneze bănuţii şi să îşi înveţe copilul că “meseria e clar brăţară de aur”, chiar dacă vorbim despre munca într-o tăbăcărie, ca medic neurolog sau blogger profesionist.

Când simt nevoia de caritate, am clar nişte alegeri la care apelez. Ador câinii de pildă, aşa că nu am stat pe gânduri când a fost momentul să salvez viaţa unora. Doi sunt acum în casa mea şi îmi bucură viaţa, unul este la vecinul de peste drum şi a crescut ca făt-frumos în câteva luni.

Este absolut irelevant să discutăm căte salarii au fost investite pentru a le salva viaţa, sau ce fac eu personal când simt că este cineva într-o situaţie grea şi pot ajuta. Nu mă cantonez numai pe situaţia câinilor (prevăd deja alte comentarii deştepte din partea unora care nu dau o ceapă degerată pe un necuvântător), ajut când pot şi bipezii pe care îi cunosc sau aflu că ar avea nevoie de un sprijin. Dar aceasta este o situaţie personală şi o alegere tot aşa. Nu mi se pare normal să fiu forţată să renunţ la ceva important pentru mine sau doar o “fiţă”, numai pentru că altora le place să îmi gestioneze bugetul şi acţiunile caritabile.

Concluzia lungului (din nou) articol este că până la urmă comentariile de acest gen sunt de prost gust şi total nefondate. În cazul unor venituri ilicite există nişte autorităţi care să se ocupe de detalii, în rest fiecare îşi cheltuie banii cum i se arată. Nimeni nu are dreptul să îi facă morală şi să arate cu degetul. Până şi pe membrii familiei, care îşi mai depăşesc atribuţiile, îi mai pun la punct, ce îl face pe un străin să creadă că voi renunţa la confort sau nişte toane doar pentru că numai aşa se simte el/ea bine?

Voi cum reacţionaţi într-o asemena situaţie? Consideraţi că este normal să spuneţi sau să vi se rostească această frază: “sunt mii de oameni care mor de foame şi tu…?”

IF YOU ENJOYED, PLEASE SHARE. THANK YOU IN ADVANCE.
Ramona Jar
Ramona Jar

I'm an SEO consultant, web designer and part-time tennis coach. Wife, mother, dog and cat owner (or owned). Romanian by birth, American by choice.

Articles: 1810