De câte ori povestesc despre ‘potăile’ mele (mai ales despre Juni, că el e ‘băiatul meu’), sunt destui care să-mi replice: dar mai dă-l naibii de câine. Scoate-l din casă, ce-ţi pasă atât de el? Asta vine în general de la oameni care nu au avut niciodată un animal în îngrijire şi nu pot înţelege cât de mult te ataşezi şi cât doare când este bolnav sau moare.
Nu sunt atât de nebună încât să compar dragostea faţă de un animal cu cea faţă de un om, dar asta nu înseamnă că are o intensitate mai mică. Este altfel de dragoste. Animalul în sine te adoră, asta e clar, iar tu ai faţă de el un sentiment din ăla cam greu de definit, dacă nu vrei să deranjezi lumea numindu-l ‘dragoste’. Ţi-e drag animalul, te bucuri să-l vezi, te înduioşează, nu-ţi doreşti să-l vezi că suferă.
Am avut noroc de câine destul de sănătos. Am avut o mare spaimă pe când avea vreo 3 ani şi a reuşit să-şi ‘junghească’ ceva la coloană. Am plâns ca proştii, când ni s-a spus că avem 2 posibilităţi: 1. facem nuş’ ce infiltraţii în coloană (care dor ca toate păcatele) şi POATE trăieşte (procentul suna destul de ameninţător) sau 2. lăsăm aşa şi în câteva zile paralizează complet, deci trebuie ‘adormit’. Oricum o luam, murea.
Ştiu că am ales EU să facem infiltraţiile şi am mai tras o tură de plâns, când am văzut cum mă privea la doctor. Parcă ştia că am ales să-i pun viaţa în pericol şi spera să-l iau de acolo. Doctorul a reuşit procedura şi l-am luat pe Juni acasă, terminat de durere şi amorţit de atâta scheunat. Era joi. Toată noaptea am stat lângă el, că erau critice orele respective. Avea dureri mari şi scheuna, iar noi, patrul adulţi, stăteam după coada lui. L-am ţinut lipit de mine şi l-am tot mângâiat, în speranţa că-i va fi mai bine.
A doua zi am plecat la radio, verde de oboseală şi de stres. M-am luat de guler cu un coleg, care-mi explica doct cum ar fi luat-o naiba de potaie, dacă era la el în casă. Eram prieteni destul de buni, aşa că nu s-a supărat când i-am spus că el este jigodie, nu câinele meu 😀
Juni şi-a revenit repede, în câteva ore era pe picioare şi avea chiar chef de sărit, spre disperarea noastră.
De ce scriu asta? Pentru că o prietenă (da, se fac prietenii şi prin bloguri) a trecut zilele astea prin chestii chiar mai nasoale. A stat să cântărească dacă lasă câinele să moară lent sau încearcă să-i salveze viaţa printr-o operaţie ce ar putea să-l omoare imediat. Momentan aud că a trecut cu bine de operaţie şi sperăm cu toţii că se va reface şi că-i va lătra prin casă mulţi ani de acum înainte.
Am vorbit cu ea la telefon şi săptămâna trecută şi ieri. Era distrusă de ideea de a se despărţi atât de abrupt de un suflet pe care-l are în casă de atâţia ani. Care probabil, când a ajuns la ei, putea să-i încapă în palmă. Juni al meu avea vreo 2 luni, când l-am adus de pe străzi şi stătea confortabil în palma mea. Da, atât era de mare 😀
Suntem văzuţi ca nişte nebuni, pentru că ne pasă de câinii noştri. Că nu dormim noaptea, că plătim sume deloc ‘lejere’ doar pentru a-i salva. Nu suntem nebuni, există o legătură pe care cei care ne judecă nu o înţeleg. Pentru că nu au avut probabil experienţa asta, a îngrijirii unui animal de când abia e în stare să meargă pe patru picioare. Pentru că probabil nu înţeleg cum te simţi când vii acasă şi respectivul animal parcă ia foc de bucurie, că nu ştiu cum se te poţi pierde în ochii lor şi cum pot să te privească, atunci când se ştiu iubiţi.
Sper sincer că Ricky se va întrema. Vreau să-i fie bine, poate pentru că Tomatina a trecut prin prea multe rahaturi în ultima perioadă. Că, oricât de bine a învăţat să facă limonadă din câte lămâi i-a aruncat viaţa mai nou, mai are nevoie şi de puţin zahăr.
